Un lucru știut e că foarte mulți dintre noi urmărim Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia. Dar dincolo de meciuri, toți trăim cu micile noastre bucurii sau tristeți. Însă gândirea analogică ne poate trimite dintr-o zonă în alta. Așa am pățit eu când am văzut că unii jucători refuză să cânte imnul țării pe care o reprezintă. Conform regulamentului fotbaliștii care au dublă cetățenie pot să își aleagă naționala pentru care vor juca. De exemplu la naționala Germaniei trei jucători refuză să cânte imnul, și anume Kedhira, Boateng și Osil. Toți trei născuți în Germania, însă de etnie diferită sau mixtă. La echipa Franței cel mai bun atacant, Karim Benzema, nu vrea să cânte imnul.
Și nu pot fi forțați. Imediat ar apărea acuze de naționalism și alte cele. Însă dacă nu vor să intoneze imnul țării pe care au ales să o reprezinte, atunci de ce țara i-ar reprezenta pe ei? De ce au ales tricoul acelei naționale? Răspunsul meu la această întrebare, sper că unul greșit, e următorul: ce șanse au să strălucească până în finalele internaționale cu naționala Turciei sau a Ghanei? Germania și Franța au un fotbal mai bun. Deci, cum spun bătrânii noștri, interesul poartă fesul. Pe de altă parte, ori ești interesat și atunci la Roma te porți ca romanii, ori ești principial și atunci dacă nu vrei să cânți imnul unei țări, nu ieși să performezi sub drapelul ei.
Acest comportament pe modelul „și cu mândra, și cu draga" m-a făcut să mă gândesc la politicienii noștri care luptă pentru Uniunea Vamală. Dacă pornim de la Voronin și ajungem până la Dodon și Formuzal, ei se comportă, ca fotbaliștii amintiți. Fotbaliștii au ca scuză vârsta și domeniul în care excelează, politicienii nu au scuză. Ei vor cu mama Rusie, vor din toată inima, dar le plac concediile în Europa, își dau copiii la școlile europene, umblă cu mașini europene și așa mai departe.
Mai simplu spus: stau sub steagul Uniunii Europene, ba chiar merg la Bruxelles să se plângă de aceeași uniune (cum au făcut socialiștii), dar imnul nu îl cântă. Nu vor și nu pot fi forțați. Ca și fotbaliștilor, politicienilor noștri le plac banii europeni, dar nu vor să cânte decât imnul celeilalte uniuni. Una, oricum inexistentă.
Recunosc că deși nu mă privește, am strâmbat din nas când i-am văzut pe Kedhira, Osil și Boateng tăcând cu încăpățânare. Eu susțin Germania în meciurile ei și mi-ar plăcea ca jucătorii să aibă mai mult respect față de suporterii lor, mai ales față de cei din Germania. Dar imaginați-vă acum, că dacă la un simplu meci strâmb din nas și simt dezamăgire, ce sentimente mă încearcă în clipa în care mă raportez la politicienii noștri, plătiți din banii noștri, și care nu fac sport și divertisment, ci ar trebui să se ocupe de viitorul nostru.
Și neapărat în acest lot de fotbaliști se înscriu toți nostalgicii URSS sau Uniune vamală care trăiesc nu în Rusia, nici măcar în Moldova, ci în țările Uniunii Europene.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
