Al doilea a urmat după ce, într-un ziar comunist, poetul a „primit” titlul de „spion românesc”. „Dacă nu erau aceste atacuri de cord sunt convins că ar fi supravieţuit. Grigore Vieru a fost asasinat”, spunea Nicolae Dabija.

Vorbesc despre poetul și publicistul Grigore Vieru, care a decedat la 18 ianuarie, acum cinci ani. El e cel care a educat întreaga populaţie a R. Moldova, de la 1957 până în prezent, şi o mare parte a cetăţenilor României. Am crescut şi am evoluat spiritual graţie cărţilor lui Vieru. A fost un poet deosebit, fragil și vulnerabil în fiinţa sa, dar, în acelaşi timp, un om cu un cuget tare, un simbol al luptei naţionale din Basarabia. Poetul a făcut tot ce-a putut pentru a activiza inima şi creierul fiecărui om care l-a citit, l-a ascultat la radio, l-a privit la televizor sau a avut fericirea să se afle în preajma lui.

În pofida tuturor piedicilor și loviturilor vieții, copiii care creșteau cu poeziile lui nu cunoșteau decât un Grigore Vieru, un nene, sau un bunic, depinde de anul nașterii copilului, care venea în vizită la școli și grădinițe. Ei recitau cu drag poeziile în fața autorului: „Zum-zum-zum, cu mare zor,/ Unde vreau acolo zbor./ Nu mă-ntreabă niciun om/ Ce caut la el în pom.”, iar zâmbetul acestuia era mai prețios decât cel mai greu câștigat „10”. Atunci când Grigore Vieru lua în brațe un copil, fără să știe, făcea istoria unei povestiri care urma să fie repetată de nenumărate ori. Or, atunci când acel pici va deveni tată, le va spune fiilor săi cum „odată, Vieru i-a șoptit la ureche să nu facă șotii acasă”.

La fel voi face și eu, căci, deși eram mică atunci când l-am văzut pentru prima oară, mama a avut grijă să-mi povestească în detaliu. Astfel, acum pot să zic, fiind mândră de mine, poetul Grigore Vieru, cel care ne-a dat „Albinuța” și ne-a învățat cât de pure pot fi fericirea și dragostea de mamă, de țară, de limbă, anume el a venit odată la mine la grădiniță și m-a sărutat pe obraz, fiindcă am recitat frumos o poezie.

Trist mi-e că abia după moartea sa am citit „Nu am, moarte, cu tine nimic”. Trist mi-e că, noi, cei care-am terminat școala, adulții, ne amintim de el doar când se mai adaugă un an de la moartea sau nașterea lui Grigore Vieru. Trist mi-e că, atunci când era în viață, nu știam că toate fețele publice ale R. Moldova se transformă în niște farisei suferinzi și actori cu medalii de aur atunci când ne părăsește un mare om. Acum știu.

Formular

– Numele şi prenumele?
– Eu.
– Anul de naştere?
– Cel mai tânăr an
când se iubeau
părinţii mei.
– Originea?
– Ar şi semăn
Dealul acela din prelungirea codrilor.
Ştiu toate doinele.
– Profesiunea?
– Ostenesc în ocna cuvintelor.
– Părinţii?
– Am numai mamă.
– Numele mamei?
– Mama.
– Ocupaţia ei?
– Aşteaptă.
– Ai fost supus
Judecăţii vreodată?
– Am stat nişte ani închis
În sine.
– Rubedenii peste hotare ai?
– Da. Pe tata. Îngropat.
În pământ străin. Anul 1945.