Silvia Grigore: „Folkul este un gen de muzică ecologic”

Eu recunosc că nu-mi amintesc de asta, dar ştiu sigur că ea era o legendă pentru toate fetele din şcoală – ca şi întreaga lor familie cu bunici şi părinţi profesori, de altfel. Profesoară ar fi trebuit să devină şi Silvia Grigore – a şi mers la o facultate „serioasă”, Biologia -, dar soarta i-a pus în mâini chitara şi astfel, sfidând cumva tradiţia familiei, a ajuns mândria acesteia. Viaţa a pus-o la multe încercări, iar ea a încercat cu succes mai multe genuri de muzică. Dar nu şi-a trădat nicicând chitara.

– Dragă Silvia, toamna e anotimpul folkului sau al nunţilor în Moldova?
– Cred că ar trebui să fie al folkului, dar de la o vreme e mai curând al nunţilor. Însă nu trebuie să ne întristeze de tot acest fapt – la o adică, şi nunţile fac parte din viaţa noastră, din tradiţiile acestui pământ.

– Şi totuşi, atunci când spui Silvia Grigore, prima imagine care-ţi apare în faţa ochilor este o fată cu chitara. Mai pot fi întoarse acele vremuri?
– Nu vreau să spun că folkul a murit şi nu mai are şanse să renască. El există, fie şi latent, în fiecare din noi… Dar cred că folkul va prinde un nou suflu atunci când va fi cântat – sau, cel puţin, susţinut – de cei bogaţi. Fără bani nu-ţi poţi permite luxul de a cânta folk. Chiar şi în acest gen simplist, pentru unii, e nevoie de investiţii. Singura speranţă e în tineri şi sunt convinsă că, atunci când se vor plictisi de muzica de club, ei se vor regăsi într-un mesaj mult mai melodios. Este natural să stai cu prietenii şi să te odihneşti sub acorduri de chitară, mai ales pentru tineri, care trec prin primele îndrăgostiri şi caută noi emoţii şi impresii. Căci folkul este un gen de muzică ecologic.

– Ai trăit momente când ai crezut că poţi schimba istoria cu cântecele tale?
– Mai curând, mi-am dat mai târziu seama că muzica şi versurile mele au influenţat cumva destine. Vorbind de aceasta, îmi amintesc întotdeauna de „Hulubul păcii”, un adevărat şlagăr în anii ’80. Era aproape zilnic difuzat la radio şi la TV, îl cântau elevii din toată Moldova… E adevărat că nu m-a făcut nici vedetă, nici un suport financiar solid nu mi-a adus – dar aşa erau timpurile pe atunci, vedetă nu deveneai peste noapte. Ba chiar mulţi credeau că „Hulubul păcii” e interpretat de cineva din România – aşa suntem noi obişnuiţi să credem: dacă e ceva bun, apoi nu poate fi făcut de ai noştri…

– La 5 mai 2010, printr-un concert live extraordinar, „Flori de mai”, în care ţi-ai adunat cei mai buni prieteni, ai celebrat 25 de ani de activitate scenică. Ce înseamnă 25 de ani de muzică la noi, în Moldova?
– Prin acel spectacol eu mi-am făcut un cadou mie însămi. Şi am realizat, a câta oară, că a face muzică la noi este un sacrificiu aproape zilnic. Aşa a fost la începuturile mele – venisem la Filarmonică în 1984, când abia pornise restructurarea, lucram pe sistemul vechi, socialist, aveam plan de concerte, susţineam până la 40 de recitaluri pe lună. Nu cred că este sat şi şcoală în Moldova, în care să nu fi cântat… Cu aceeaşi intensitate am lucrat la Teatrul Poetic. Luam chitara în spate şi alergam. Cântam oriunde, participam la tot soiul de lecţii de culturalizare a maselor, împreună cu mulţi poeţi, actori, ziarişti, folkişti. Am prins timpuri când aveai o sală plină cu 200-300 de oameni care ascultau vers, care plângeau când eu cântam o melodie… Apoi a trebuit să ne adaptăm din mers la noile realităţi economico-artistice…

– Dar crede-mă că şi astăzi sunt suficienţi oameni care plâng, atunci când tu cânţi „Oameni de subsol” sau „De pe Nistru dimineaţa”…
– Sunt, dar tot mai puţini şi mai puţini… Iar eu mă încăpăţânez şi nu renunţ definitiv la vers, la acea melodie ecologică, în care să nu fie doar „tra-la-la”. Tocmai de aceea, la începutul anilor 2000, am şi iniţiat ciclul de concerte folk „Anotimpul dragostei”. Uite însă că şi la ele a trebuit să renunţăm, aşa cum s-a renunţat mai devreme la Festivalul „Galbenă Gutuie” care, apropo, a lansat mai multe nume în muzica de la noi – Geta Voinovan, Gicu Cimbir… Eram o gaşcă şi făceam totul din entuziasm şi din dorinţă. Acum nu mai avem nici timp, nici puteri, nici dorinţă pentru asta. Parcă ne e ruşine să fim entuziaşti pur şi simplu, mereu avem nevoie de motivaţia financiară.

– În showbizul nostru există oameni care s-au îmbogăţit doar din muzică?
– Da, dar cred că trebuie să ai şi noroc pentru asta. Un exemplu e Ion Paladi – a devenit popular într-un timp-record, se vede că Dumnezeu are grijă de cei din familiile cu mai mulţi copii… Cred că şi lui Gheorghe Ţopa i-a mers, şi lui Anatol Mârzenco. Dar sunt şi unii artişti care, probabil, s-au născut cu vână de afaceri. Eu nu mă pot lăuda cu asta – părinţii mei nu au ştiut altceva decât să fie profesori, se vede că aşa, „greşit”, m-au educat şi pe mine .

– Cât de mult te-a influenţat pe tine locul în care te-ai născut?
– După anumite teorii, nu trebuie să te ţii de locul unde te-ai născut. Dar eu cred că pentru noi, moldovenii, nu e posibil acest lucru, suntem prea legaţi de loc. Consider că pământul pe care te-ai născut îţi dă multă energie. Nu cred în faptul că omul care s-a născut la sat şi pleacă peste mări şi ţări nu rămâne cu o rană în suflet. Oricât de bine ar duce-o material acolo…

– E şi familia ta dovadă în acest sens? Fratele e în America, sora în Italia, chiar şi fiul tău a ales să stea în Australia. Eşti singura care te mai ţii aici.
– Da, şi mă ţin pentru că există părinţii şi casa de la Jora… De câţiva ani buni, însă, simt că această ţară mă „avortează” şi pe mine. Ceea ce se întâmplă în jur mi-e tot mai străin, se pare că aşa şi nu m-am integrat în sistemul nou de viaţă. Mă uit la colegii mei şi cred că este corectă afirmaţia precum că cei născuţi în anii ’60 sunt nişte fatalişti. Prea puţini din cei de vârsta mea au devenit demnitari, oameni cu bani. Noi am fost educaţi altfel. Am fost învăţaţi să fim cinstiţi şi corecţi, să muncim la stat mai pe degeaba. Pe atunci, ştiam că există doar trei profesii: medic, inginer şi profesor…

– Îmi pare că, totuşi, exagerezi cu „neadaptarea”. Oare nu este nouă pentru tine experienţa de om de rado, pe care o ai la Arena FM, unde de curând realizezi o emisiune muzicală, „Fonograf”, cu şi despre artişti?
– Asta da, mai ales că până acum eu doar ofeream interviuri!.. Şi mă bucur că foarte mulţi din acei care au fost la emisiunea mea mi-au spus că le este foarte uşor să discute cu mine. Probabil, pentru că noi vorbim despre muzică, nu despre bârfele din muzică, vorbim despre activitatea artistului, personalitatea lui. Mi-e foarte interesant, am aflat lucruri noi despre viaţa colegilor pe care credeam că îi cunosc. Lumea, de fapt, este foarte frumoasă.

– Ai fost de câteva ori cu bagajele împachetate şi, chiar dacă ai făcut-o, ai revenit foarte repede. Cum de ţi-ai lăsat fiul să plece peste mări şi ţări?
– E adevărat, chiar am locuit o perioadă în România. Dar m-am întors şi am luat totul de la început. Nu mi s-a întâmplat pentru prima dată – în viaţă, am fost şi contabilă, şi secretară, şi şefă a staţiei de epurare din sat, dar de fiecare dată, m-am întors la ceea ce sunt – muzica. Acesta, cred, îmi e destinul. De ce am lăsat copilul să plece? Pentru că aceasta a fost alegerea lui. A absolvit colegiul acolo, acum e la facultate, va fi specialist în programare. Eu l-am învăţat să facă în viaţă ceea ce îi place – doar atunci va fi împlinit. Ştiu că-i e dor de casă – aici e mama, satul bunicilor şi… chitara, pe care a îndrăgit-o şi el. Dar, repet, l-am lăsat să facă ceea ce şi-a dorit. Nu sunt un părinte care-şi impune voinţa, nici unul care va băga sume mari de bani ca să-şi vadă odrasla cântând la televizor. Aceasta este doar o iluzie, nicidecum fericirea.

– Dar care este fericirea?
– Liniştea şi echilibrul interior. Şi să-ţi găseşti rostul. Foarte multă lume azi umblă rătăcită şi nu ştie ce-i cu ea. Foarte mulţi aleargă după bani, deşi am cunoscut oameni care, având doar zece lei în buzunar, se trezesc dimineaţa cu zâmbetul pe faţă. Cred că liniştea va veni atunci când vom învăţa să dăm mai mult decât primim. Deocamdată, suntem foarte egoişti. Ne considerăm cei mai importanţi – din care cauză, păşim peste cadavre şi nu încetinim nici măcar la trecerea de pietoni… Dar nu există om mai mult sau mai puţin important – există OM. Şi ne deosebim doar prin lucrurile pe care le facem.

– Şi pe plan profesional, care ar fi fericirea ta?
– Îmi doresc un proiect acustic, cu o echipă cu care să mă înţeleg dintr-o privire, cu care să fac muzică de ascultat, nu de cântat la nunţi… Vreau să fac schimbări radicale, care să-mi dea un nou suflu de creaţie. Vreau şi sper.

– Noi îţi dorim din tot sufletul să-ţi reuşească!