Prima întâlnire a fost plină de emoţii. Când am ajuns la capătul oraşului, la Institutul SIS, am şovăit să intru. De aceea m-am plimbat vreo zece minute prin faţă, încercând să-mi stăpânesc tremuriciul picioarelor şi să alung din faţa-mi imaginea tatălui meu mort, care mă domină de mic copil atunci când aud despre „securitatea statului”. Apoi am îndrăznit să păşesc înainte, spre postul de intrare, a cărui uşă s-a deschis îndată şi a ieşit un soldat, care m-a întrebat ce vreau. Aflând că am stabilit o întâlnire cu rectorul, mi-a spus să aştept şi a închis uşa. Am zăbovit cinci-zece minute, dar nu ieşea nimeni, în afară de un câine urecheat care s-a tupilat pe sub poartă şi mă privea zâmbitor. „Câinele ăsta cunoaşte secrete de stat”, m-am gândit. Uşa închisă din faţa mea mi-a amintit iarăşi despre intrarea în KGB, descrisă de tata: „Mi-am adus aminte de Dante şi m-am gândit de ce nu scriu ei pe această portiţă cuvintele celebre din „Divina comedie”: „Cei ce intraţi, lepădaţi orice nădejde!”. Dar tocmai atunci uşa s-a întredeschis şi soldatul m-a rugat să mai aştept. Rămas din nou cu potaia-securistă, l-am auzit iarăşi pe tata: „Aici sunt răcnete înăduşite, aici victimele strigă şi nimeni nu le aude, aici omul spune că ştie tot, deşi nu ştie nimic, recunoaşte că e duşman al poporului, deşi nu e duşmanul nimănui, aici oamenii semnează cu mâinile însângerate, din frică, aici omul făgăduieşte tot ce vrei, ca să i se dea o cană cu apă şi zice că n-o să mai facă ceea ce n-a făcut niciodată”…
În fine, sunt invitat. „După uşă stă un soldat alb la faţă, cu ochii în fundul capului – parcă-i îngerul morţii. El îţi dă voie să intri, dar nu-ţi va permite să ieşi”, scria tata. Spre deosebire de acela, soldatul meu arată bine. El mă predă altui bărbat în uniformă. Ambii sunt foarte serioşi. Celălalt mă invită în curte, unde e atâta verdeaţă, încât exclam: „E foarte frumos aici, la voi”. El însă nu reacţionează, parcă nu aude, merge înainte. „De intrat, intrăm doi, dar va ieşi doar unul”, îmi şopteşte tata, dar eu alung gândul acesta şi repet: „E atât de frumos la voi!”. Nu-s luat în seamă şi, ca să leg capăt de vorbă, îl întreb câţi studenţi învaţă la Institut. „Nu ştiu”, zice. În jur nu e nici ţipenie de om. „Azi învaţă cineva?”, întreb. „Da”, mi se răspunde. „Unde-s studenţii?”. Tace…
Trei sărbători cu uşile închise
Când ajung în biroul rectorului INIS, Vitalie Armaşu, aflu că însoţitorul meu a fost atât de rezervat la vorbă, fiindcă „îşi cunoaşte meseria”. „Noi lucrăm cu gura închisă, cu safeul închis şi cu uşa închisă. E singura şansă de a scăpa de scurgerea de informaţii”, îmi explică rectorul. Mai aflu că mi s-a permis această vizită, datorită celor trei sărbători ale SIS de săptămâna aceasta. Marţi, studenţii anului I ai INIS şi-au depus jurământul cu uşile închise, accesul fiind permis doar părinţilor. „Astfel ne protejăm metodele specifice şi informaţiile. Nu-i sens dintr-un serviciu special, dacă ar activa cu uşile deschise”, punctează dl Armaşu. O altă sărbătoare a avut loc ieri, când s-au împlinit 19 ani de la crearea Ministerului Securităţii Naţionale (predecesorul SIS), adică, cum s-ar zice, de la desfiinţarea KGB-ului. Iar astăzi INIS îşi serbează a opta aniversare.
SIS şi-a deschis Institutul în afara oraşului după exemplul tuturor ţărilor lumii, unde instituţiile de învăţământ ale serviciilor speciale se află la o distanţă bună de centrele urbane. „Avem pregătiri speciale, care trebuie să aibă loc departe de ochii tuturor”, ne lămureşte rectorul. RM a făcut excepţie la acest capitol până la 10 septembrie 2002, când guvernul a decis fondarea INIS. „Anterior, ofiţerii SIS învăţau la un Centru de instruire din curtea sediului central al Serviciului, unde nu existau condiţiile necesare”, adaugă rectorul.
SIS nu primeşte voluntari
Pentru ce există, totuşi, acest institut plin de secrete? Aici îşi fac studiile doar proaspeţii colaboratori ai serviciilor operative ale SIS. Dar mai întâi persoana trebuie să fie angajată în Serviciu. „Nu-i agreăm pe cei care vin şi se cer angajaţi, fiindcă nu ştim ce scop urmăresc. Noi singuri îi găsim şi îi selectăm după abilităţi. Nu convingem pe nimeni, doar le propunem”, afirmă Armaşu. Aflăm că sunt selectate doar persoane sociabile, cu studii superioare şi fără vicii… Ulterior, aceştia sunt verificaţi amănunţit – ce ocupaţii, interese, prieteni au, controlul atingând până şi viaţa privată. Apoi o comisie specială îi alege pe cei mai buni, care şi sunt trimişi pentru studii la INIS, unde învaţă timp de un an şi jumătate. „Noi primim diamantul brut, pe care îl prelucrăm şi-i dăm o formă anume”, precizează rectorul.
La INIS nu există facultăţi şi studenţii se specializează pe parcursul pregătirii lucrărilor de diplomă. În afară de pregătirea fizică, limbile moderne, ştiinţele socio-umanistice, „baza bazelor sunt disciplinele speciale, despre care nu putem vorbi, fiindcă au parafa secret”. Şi numărul studenţilor, şi cel al profesorilor este o taină, „pentru că există servicii speciale care ne au în vizor şi, de vor afla câţi oameni avem, îşi vor grupa altfel forţele”… Fără alte explicaţii.
„Din cadrele sovietice au rămas patrioţii”…
Potrivit lui Armaşu, dacă la Centrul de instruire al SIS se învăţa din manualele sovietice, studiile la INIS se fac din cărţi noi şi numai în română. Rectorul precizează că Institutul întreţine relaţii de colaborare cu instituţii similare din SUA, Germania, Rusia, România şi alte ţări. La întrebarea noastră despre mult discutata subordonare a SIS faţă de FSB, Armaşu ne spune că nu ştie nimic, deoarece a venit la SIS în 1992, când fenomenul nu mai era observat şi „cadrele sovietice erau deja puţine – fie au ieşit la pensie, fie s-au mutat la Moscova sau Kiev. Astăzi, SIS are structuri similare şi metode de activitate aproape identice cu cele ale serviciilor speciale europene”.
„Şi unii profesori de la INIS au instruire sovietică, însă aceştia sunt „patrioţi-patrioţi”. SIS susţine poziţia unui stat temeinic şi noi toţi suntem patrioţi al statului”, spune Armaşu. Bine, dar cum rămâne cu cei care ne-au torturat rudele, iar astăzi, după ce dosarele le-au fost arse, au devenit patrioţi? Nici rectorul nu ştie: „Sunt destul de tânăr şi n-am prins timpurile acelea, dar nu e normal, dacă au ars dosarele. Repet, cadrele sovietice rămase pot fi numărate pe degete”. În postura mea de fiu al unui „duşman al poporului sovietic”, am fost curios să aflu cum se numesc astăzi persoanele cercetate de SIS. Am aflat, însă, că şi această apreciere a fost scoasă din circuit. În prezent, specifică rectorul, trădătorii de patrie, cei care atentează la regimul constituţional şi „nu se limitează să cheme la unirea cu ceva, dar vor să facă acest lucru prin violenţă”, precum şi alte persoane urmărite de SIS, se numesc cu toţii „cetăţeni”…
Cum e viaţa de securist?
Despre informatori – securiştii cei mai detestaţi în toate timpurile -, am putut afla doar că nu învaţă la INIS. În rest, rectorul s-a eschivat să vorbească: „Sunt sigur că nimeni din serviciile speciale nu vă va spune nimic despre informatori. E o chestiune prea sensibilă. Dar, în afară de informatori, există multe alte metode de culegere a informaţiei”. De fapt, e tristă viaţa de securist, aşa cum ne-o descrie dl Armaşu: „Eu n-am treabă ce face vecinul meu de birou, nu vorbesc cu el. Nici cu soţia nu discut despre serviciu. E o problemă care trebuie deprinsă. Ştim că suntem verificaţi şi ne ţinem limba după dinţi. Dacă cineva vrea să-şi dea demisia, e periculos să plece cu bagajul de cunoştinţe de care dispune şi luptăm pentru fiecare. Totuşi, cei care insistă să plece mai dau un jurământ, obligându-se să nu divulge nimic – temelia activităţii oricărui serviciu special este confidenţialitatea. Pentru divulgarea secretului de stat există sancţiuni penale foarte dure”. Printre ultimii angajaţi ai SIS care şi-au dat demisia se numără şi o parte din grupul Reşetnicov, care a plecat în 2009, odată cu schimbarea Puterii.
I-am sugerat dlui Armaşu că şi telefoanele securiştilor pot fi ascultate, dar el a râs, considerând că discuţiile despre interceptările telefonice, care necesită cheltuieli foarte mari, sunt prea exagerate. „Presupunerile astea au o tentă paranoică, fiindcă SIS ascultă puţine telefoane. Dacă credeţi că toată redacţia voastră are telefoanele interceptate, vă înşelaţi. Acum există şi o decizie a Procuraturii Generale, care ne obligă să fim foarte atenţi în această privinţă”, susţine rectorul.
„Aţi putea avea mai puţină încredere într-un jurnalist…”
Iată-ne ajunşi la capitolul fricii. Lumea noastră se teme de securişti şi evită orice întâlnire cu ei. Dacă stăm la o masă cu un securist, preferăm să tăcem, dacă nu avem altă ieşire, povestim bancuri. Rectorul INIS crede că frica a rămas de la KGB: „Anxietatea societăţii se trage din practicile totalitare ale KGB, care era detaşamentul de luptă al partidului. Oamenii se feresc de noi pentru că stăm în acelaşi sediu şi am preluat tactici şi experienţe de atunci. Însă noi nu avem nimic în comun cu KGB. Ni s-a luat Serviciul Grăniceri, Izolatorul şi nu ne mai ocupăm de anchetă. Doar acumulăm informaţii şi le transmitem apoi procuraturii sau MAI. Ca să depăşim această relaţie încordată, am ales să fim mai deschişi faţă de societatea civilă. Numai astfel SIS se va reforma”. Totuşi, dacă ai un prieten securist, poţi să ai încredere în el? V. Armaşu consideră că „aţi putea avea mai puţină încredere într-un jurnalist care v-ar turna redactorului pentru anumite favoruri, decât într-un securist cumsecade”. Dar există şi o limită. Dacă îi spui prietenului-securist o vorbă, pe care el o interpretează ca un pericol faţă de stat, s-a zis cu prietenia voastră… El e obligat să informeze neîntârziat conducerea SIS despre gândurile tale. „Aşa cum un poliţist e dator să intervină, când e martorul unei infracţiuni”, ne spune rectorul.
Vitalie Armaşu conduce INIS din acest an. În cei 18 ani de activitate la SIS, el s-a ocupat doar de combaterea terorismului, reuşind între timp să-şi apere şi teza de doctor. În 2006,a contribuit la fondarea Centrului Antiterorist în RM. A fost şi reprezentantul RM în Comitetul experţilor în domeniul terorismului de pe lângă Consiliul Europei. Recunosc, a fost interesantă discuţia cu el – acest om se pare că într-adevăr tinde spre o schimbare.
Studenţii sunt şi nu-s…
Când ieşim, coridoarele INIS sunt la fel de pustii. Îl întreb pe rector unde-i sunt studenţii şi el îmi spune – glumeşte sau ba? – că nu am dreptul să-i văd… Surprind afară trei militari, dar nu reuşesc să mă dezmeticesc, că se fac invizibili. Parcă-i într-un film. În jurul clădirii, observ terenuri de antrenament, fireşte, fără zare de om. Nu ştiu ce e în spatele edificiului, nici nu întreb – cred că e un „secret de stat”… Fotografului nostru i se permite să ia imagini doar cu clădirea INIS, pentru că „este şi pe site”. Evident, poveştile despre SIS vor continua, căci lumea demonizează tot ce e ascuns de ochii săi, iar generatorul celor mai bizare fantasmagorii este misterul. Eu însă părăsesc Institutul bucuros, fiindcă merg spre poartă şi nu-i aşa cum zicea tata: „De aici te întorci atunci când nu-i mai trebuieşti nimănui. Vii speriat sau într-o asemenea stare că-i sperii pe alţii. Nu te mai cunosc copiii, nu te mai suportă nevasta”. Eu, însă, mă întorc tânăr şi nevătămat! Las în urmă culoare pustii îmbâcsite de taine şi minţi doldora de secrete, ascunse prin cabinete, şi îi fac din ochi câinelui de la poartă. Cel puţin acum, KGB-ul nu mai e. Şi tare-mi mai place de câinele ăsta, pentru că nu-i kaghebist…
Notă. Subsemnatul s-a născut datorită faptului că tatăl său, preotul Gherasim Păduraru, a reuşit să fugă din lagărul de la Baku, deplasându-se până în Moldova pe vagoanele trenurilor. Pentru că spunea enoriaşilor săi că Lenin este anticristul, preotul Păduraru a fost urmărit toată viaţa de KGB, condamnat la puşcărie de trei ori şi „vindecat” de infarct de către medicii sovietici cu droguri. El a murit la 16 ianuarie 1983. Ulterior, am solicitat în repetate rânduri dosarul său de la SIS, dar mi s-a spus că nu există… Când eram copil, tata îmi dorea să nu ajung niciodată în două locuri – în iad şi la KGB.
