Statalitate şi „statalităţi”: Proiecte de construcţie naţional-statală în R. Moldova după 1991 (II)

Potrivit acestui curent, RM îşi trasează istoria din Moldova medievală (anul 1359 fiind preluat ca dată de reper al constituirii), iar toate schimbările teritoriale şi istorice ulterioare sunt utilizate pentru a explica în sine modul de constituire a noului stat moldovenesc. Politicul s-a angajat în construcţia moldovenismului prin unele personalităţi culturale cum ar fi I. Druţă (acesta a contribuit la edificarea „moldovenismului” în perioada agrariană, un caz ciudat de metamorfozare a unor intelectuali în context post-sovietic, dar la serviciile sale a apelat şi V. Voronin, îndemnându-l să contribuie la făurirea „naţiei moldoveneşti”).

Susţinătorii „moldovenismului” post-sovietic de obicei acuză România de interferenţe constante în afacerile interne ale RM (uneori chiar de tendinţe „imperialiste”) şi consideră influenţa rusă/sovietică drept una pozitivă din punct de vedere istoric. În acelaşi timp, ideea „moldovenismului” este susţinută prin diferite strategii de Federaţia Rusă, care rămâne în continuare sensibilă la orice încercare de apropiere între Chişinău şi Bucureşti. Suscitat de cercurile de la Moscova, anti-românismul „moldoveniştilor” comunişti atinge apogeul în contextul revoltei din 7 aprilie 2009, atunci când ambasadorul României a fost expulzat din R. Moldova, iar România a fost învinuită de organizarea acestor dezordini cu scopul lichidării statalităţii moldoveneşti.

Respinsă de segmente largi ale populaţiei, de majoritatea covârşitoare a intelectualilor şi tineretului studios, această politică a erupt în timpul protestului în masă din 7 aprilie 2009, care dincolo de natura anti-comunistă, a conţinut în sine o manifestare de românism şi respingere a „moldovenismului primitiv” de tip comunist.

Al treilea proiect statalist în RM vine din regiunea transnistreană a republicii, unde o parte a populaţiei rusofone a instalat un regim separatist, care se consideră integral parte a lumii politice şi culturale ruse („Transnistria este pământ rus” – „Pridnestrovie – russkaya zemlea” – sloganul acestei orientări), deşi o treime din populaţie se consideră moldoveni, iar altă treime – ucraineni. Apariţia la 2 septembrie 1990, în contextul destrămării URSS, a „Republicii Moldoveneşti Nistrene” („Moldavskaja Pridnestrovskaja Respublika”- „PMR”), realizată la acel moment cu suportul centrului sovietic, iar ulterior cu cel al Federaţiei Ruse, a condus la declanşarea unui conflict armat, soldat cu scindarea RM în două entităţi.

Din acest punct de vedere, autorităţile din Transnistria, care practic sunt în afara unui control din partea autorităţilor moldoveneşti, au dezvoltat un discurs istoric şi politic distinct asupra statalităţii moldoveneşti. Începutul statului „moldovenesc transnistrean” este considerat anul 1924, când Uniunea Sovietică a creat RASSM în cadrul RSS Ucraineană. Considerând că acest teritoriu nu a făcut parte niciodată din statul medieval moldovenesc, regimul de la Tiraspol respinge orice conexiune istorică cu RM, invocând în acest sens chiar declaraţia de independenţă din 27 august 1991, care condamnă raptul din 1812 şi 1940, şi care face din acest punct de vedere legitimă existenţa „statalităţii transnistrene” (acest fapt însă nu împiedică ocuparea oraşului Tighina, localizată în partea dreaptă a Nistrului, adică parte a Basarabiei istorice). În acelaşi timp, autorităţile „RMN” pretind că sunt autenticii „moştenitori” ai RSS Moldoveneşti şi ai „moldovenismului” creat în anul 1924 (deşi traseul istoric al formării „statului transnistrean” este urmărit din epoca primitivă). Susţinătorii acestui curent văd RM şi România (dar, de asemenea, statele occidentale şi ocazional Ucraina, în mod special după revoluţia de Oranj din 2005 până în 2010), ca principalele pericole pentru independenţa şi integritatea lor teritorială şi consideră Federaţia Rusă unicul garant şi susţinător al existenţei „RMN”. Deşi Rusia susţine oficial integritatea teritorială şi independenţa RM, tot ea este principalul aliat al administraţiei de la Tiraspol, pe care o susţine politic, economic, financiar şi militar. Paradoxal, chiar dacă întreţine funcţionalitatea acestui pseudo-stat, Federaţia Rusă se arată refractară faţă de independenţa sa, lucru etalat de diplomaţia rusă şi în contextul războiului din Georgia, când autorităţile de la Tiraspol au cerut recunoaşterea „RMN” după modelul Abhaziei şi Osetiei de Sud, lucru refuzat de Moscova. Aceasta s-a întâmplat din considerentul că Rusia urmăreşte un plan de „transnistrizare” a RM, care are ca idee fixă federalizarea statului moldovenesc, prin care Chişinăul, Tiraspolul, Comratul sau alte „autonomii” să fie părţi egale, iar prin asta Moscova să aibă instrumente de influenţă şi blocare a mecanismului politic la Chişinău.

Din cele trei proiecte expuse, proiectul de „românizare” şi „transnistrizare” se resping apriori, ca incompatibile din punct de vedere istoric, ideologic şi politic. Punctele de convergenţă dintre proiectul de „românizare” şi „moldovenizare” sunt realizarea unităţii teritoriale a RM, deşi principiile de reîntregire sunt divergente: primul vede acest lucru prin prisma românităţii de pe ambele maluri ale Nistrului, iar cel de-al doilea prin ideea „poporului moldovenesc” multicultural şi bilingv. În acelaşi timp, proiectele „moldovenist” şi „transnistrean” converg în ideea „moldovenismului” de tip sovietic şi a bilingvismului moldo-rus, deşi perioada guvernării comuniste a demonstrat că chiar şi în condiţiile unei proximităţi ideologice maxime, în acest sens, prin promovarea „moldovenismului primitiv” de către Voronin, între Chişinău şi Tiraspol n-au fost atestate apropieri sensibile. Acest fapt ne conduce la ideea că soluţionarea acestui conflict nu ţine de o agendă internă a RM, iar principiile de realizare a acestei reîntregiri sunt extrem de confuze.

Perioada de după proclamarea Declaraţiei de Independenţă, prin care Parlamentul RM anunţa o detaşare de trecutul sovietic, poate fi caracterizat de existenţa a trei tendinţe majore care au conturat viitorul statului moldovenesc în materie de modelare identitară şi statală. Prima tendinţă a fost diminuarea tot mai accentuată a „românismului” şi a tendinţelor „unioniste” în plan politic, a doua tendinţă este legată de avansarea „moldovenismului statalist”, iar a treia a fost determinată de absenţa unei decomunizări şi desovietizări reale, ceea ce a condus la o „reabilitare” a trecutului comunist (inclusiv prin repunerea în lege a PCRM şi ascensiunea sa politică după 2001). Secesionismul transnistrean susţinut de Rusia, loialitatea redusă a grupurilor etnice faţă de statul RM şi încercarea eşuată de a crea o naţiune „moldovenească” a distorsionat serios procesul de construcţie statală după 1991, iar viitorul identitar al statului poate fi realizat doar prin convergenţa dintre proiectul „românesc” şi cel „moldovenist”, care ar face din „moldovenismul civic”, aşezat pe valorile culturale şi istorice româneşti şi europene, un ax formativ al statalităţii moldoveneşti.

În alte circumstanţe, nu vom reuşi să contracarăm eforturile de rusificare a R. Moldova şi menţinerea sa în sfera de influenţă rusă, nu vom obţine un plus de încredere în relaţiile cu minorităţile etnice din ţară şi nu vom spori şansele de integrare teritorială, prin oferirea unei omogenităţi la nivelul percepţiei identitare şi statale.