Mai rămâne ca românii şi moldovenii să înceapă a se cunoaşte. Pentru că, în ultimele două decenii, nu am operat decât cu stereotipuri unii despre alţii. Până în 1989, am fost pentru români „ruşi”, după 1989 am devenit „mai români decât românii”. După care am redevenit „mai ruşi decât ruşii”, „comunişti” etc., etc. Nu putem vorbi până astăzi de o imagine apropiată de adevăr, stereotipurile dau tonul în continuare.
Împreună cu ziarele, ar trebui să ajungă la Chişinău şi jurnaliştii români. Şi ei chiar vin. Şi încep să ne privească cu mai multă obiectivitate, dar e limpede că, după o perioadă în care Prutul a fost traversat într-un sens şi în altul de imagini false, nu este uşor să ai privirea curată.
Jurnaliştii care vin acum la Chişinău sunt, de regulă, acei care au mai fost pe aici şi care au apucat să fie dezamăgiţi de moldoveni. Acum, ei nu ştiu cum îşi schimbă foarte lejer optica. Ceea ce mai înainte îi deranja acum a devenit „drăguţ”.
Una din ultimele mărturii, în acest sens, mi-a oferit-o jurnalista agenţiei româneşti Hotnews Ana Maria Blajan, care şi-a publicat impresiile cu vreo lună în urmă. Presa de limbă română de la noi le-a trecut sub tăcere, în timp ce publicaţiile ruseşti s-au grăbit să le traducă şi tirajeze în mai multe ediţii. O să înţelegeţi şi de ce.
Colega noastră a mai fost la Chişinău în anul 2008 şi tot ce atunci a deranjat-o, acum, în 2010, a înduioşat-o. Dacă în 2008 auzea peste tot doar limba rusă, acum, nu ştiu prin ce magie, nu se mai întâmplă la fel. Dacă atunci se adresa precupeţelor de la piaţă în română şi i se răspundea invariabil în rusă, acum mai important decât lucrul acesta i se pare faptul că moldovenii cunosc şi rusa, şi româna. Înainte realitatea că româna moldovenilor este marcată grav de influenţa rusei o deranja, acum faptul acesta a ajuns să i se pară „drăguţ”. La un moment dat, autoarea nu îşi poate ascunde înduioşarea pentru faptul că, în loc de „termopane”, moldovenii zic „steclopachet”.
Este de înţeles până la un punct această atracţie pentru un anume gen de exotism. Nici mie nu îmi plac, ca şi autoarei, extremiştii de nicio culoare, pro-români sau pro-ruşi, dar de aici şi până la a ajunge să tratezi cu superficialitate nişte lucruri, care pentru noi mai continuă să fie o traumă, „e-o cale-atât de lungă”. Mergând pe logica jurnalistei, ea ar trebui să fie, probabil, plină de extaz la auzul unei tirade de genul celor de care este plină Piaţa centrală: „Gheorghe, tu când îni postăvleşti tovaru, cî haziaika ni-o zâs cî iar am s-o podvedesc…”.
Să se umple de extaz şi apoi să solicite traducerea.
Este bine că jurnaliştii de peste Prut vin la Chişinău şi încearcă să se uite mai nuanţat la realităţile noastre. Deocamdată, însă, la stereotipurile grave de cândva, ei nu fac decât să adauge altele, „drăguţe”.
