Russia!!! Aşa se intitula, cu câţiva ani în urmă, magnifica expoziţie de artă plastică deschisă la Metropolitan Museum, New York. Evenimentul prezenta toată arta rusă, de la primele icoane de Novgorod până la artiştii de după Gorbaciov. Un singur cuvânt, o cuprindere exhaustivă şi un semn de exclamare, vestitor sau paznic al eternei surprize ruseşti. Dar nu o cronică plastică îmi propun aici. Aş vrea să-i semnalez cititorului (încă) o carte bună pe tema deschisă: eseul lui Alain Besançon despre „Sfânta Rusie“ (Humanitas, 2013, 165 p., în traducerea lui Vlad Russo).
Bibliografia pe tema Rusiei are ceva din descurajanta imensitate a subiectului. Se cuvine deci salutată consecvenţa lui Besançon (cum e cu putinţă ceva nou?), cât şi brevitatea lui critică (focalizată într-o carte accesibilă pentru nespecialişti). Un soi de rezumat hermeneutic, după patru decenii de cercetări personale mult apreciate, și nu doar în Hexagon. Tonul general al textului se vrea neutru, însă nu reușește: îşi declară limitele (dacă explorezi Rusia cu mijloace raţionale, îi ratezi esenţa) şi reia, din dreapta, tradiţia custiniană a demonizării fascinante. Ce-i drept, Besançon are toate argumentele, le ordonează nemilos, nu lasă locuri goale. Avem în mână o carte cu teză, care demonstrează că, indiferent de prejudecăţile angajate, lectura occidentală a fenomenului rusesc rămâne polemică sau apologetică: nu avem deocamdată bazele istorice, psihologice şi geopolitice pentru a vorbi din interior… O spune chiar prologul volumului: „Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras şi s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reuşit nici una, nici alta“. Nu putem nega această atracție, chiar dacă exprimarea ei stereotipă (caviar, votcă, balalaikă, reni și Gazprom) nedreptățește realitatea, evident mai complexă.
Sumarul Sfintei Rusii spune tot despre decupajul ales, iar premisa de la care pleacă autorul francez e aceea că imaginarul slav – şi esenţiala lui simbioză cu cel european – se întemeiază pe o minciună. O minciună cu două feţe: una ţaristă (Rusia spirituală şi naivă vs. Europa materialistă şi impură). Şi una comunistă: utopia s-a realizat (pentru a vă convinge, e suficient să credeţi ce vă arătăm). Personal, văd în ambele mistificări un apăsător sentiment de inferioritate, dublat printr-o inegalabilă vocație scenografică. Prezentarea ortodoxiei ruse ca succedaneu al tradiţiei patristice răsăritene, sincronizarea manu militari cu civilizaţia europeană – iată materia unei asemănări butaforice şi sediul unei orgolioase diferenţe, mereu proclamate. Complex de cetate asediată, dar şi dans de hetairă care se vrea sedusă, admisă, consacrată nupţial. Metafora majoră a Rusiei râmâne Matrioșka – păpușa pictată prin care sufletul slav se pune mereu în abis. Pentru noi, românii, această muzică sună oarecum cunoscut. Există similitudini şi diferenţe de scară. Avantajul nostru este acela că – mult mai mici fiind – am reacţionat la paternalismul occidental prin atitudini psihodramatice mai puţin convulsive.
Problema endemică a Rusiei ţine de pretenţia competiţiei geopolitice, pe picior de egalitate, cu Europa (şi apoi SUA). Rusia construită pe teologia politică a Sinoadelor ecumenice, Rusia modernizată cripto-protestant prin despoţii luminaţi, Rusia sfâşiată între panslavism şi capitalism are ca zestre genuină doar teritoriul şi patrimoniul imaterial al unei „energii spirituale“ necuantificabile. Sigur că a produs o mare cultură – de la artă sacră şi poezie până la ştiinţe, filosofie, teologie, muzică, film sau gândire politică. Toate capodoperele create în spaţiul rus au fost însă adaptări ale geniului occidental la geniul rus. Sankt Petersburg, bunăoară, e piramida baltică, ridicată pe schelete anonime de sclavi, sub îndrumarea arhitecţilor italieni, francezi sau germani. Baletele ruseşti sunt importate din coregrafia franceză şi reexportate, cu succesul unui fals exotism, la Paris. Periplul Ecaterinei a II-a pe Volga, cu malurile amenajate pastoral de Potemkin, copiază fanteziile bucolice ale Mariei Antoaneta, la Petit Trianon. Numai că ţarina nu este decapitată de popor…, ci îl striveşte somptuos, profitând de religioasa lui adoraţie imperială. Automobilele şi ceasurile ruseşti sunt produse în fabrici germane, mutate la bucată în stepa siberiană. Tot ce face gloria Rusiei este importat, modificat, transfigurat, deci 100% autohton!
Cultura rusă este liturgică, responsorială, mimetică, reactivă sau matricială: are, psihanalitic şi în durata lungă, toate atributele simbolice ale figurii feminine. O cuminţenie fertilă, o plasticitate vertiginoasă, o formidabilă vitalitate, un spor de umanitate autentică şi totuşi histrionică, iluzionistă, spectaculară. În termeni jungieni, cu tot cu anacronica lor incorectitudine de gen, Occidentul reprezintă animus, Rusia, anima. E şi un alt mod de a recunoaşte că Rusia şi Occidentul sunt arhetipal inseparabile, ca ipostaze ale unei psyche indo-europene de obârşie comună.
Cartea recenzată pune în joc istoria Rusiei, de la Ivan cel Groaznic la Putin. E o cronică a violenţei, iraţionalităţii, auto-mesianizării. Dincolo de clişeul logocentric (Occidentul e Raţiunea), există în asemenea serii descriptive destul „adevăr“ perceput ca atare, de ambele părţi. De secole, Rusia pendulează între a fi altceva şi a fi totuna cu spiritul european. Se vrea acolo şi totuşi deasupra, mai ales când temeiurile doritei sale întâietăţi vin dintr-un duh al smereniei, adică al slăbiciunii exaltate la modul paulin. Rusia face obiectul unei autosacralizări cripto-păgâne. E divinizată idolatru, dincolo de retorica naţionalismului clasic, de secol XIX. Iubită mistic, ea apare ca un soi de a patra persoană a Treimii, Sophia necreată, care transcende spaţiul şi timpul şi imprimă istoriei universale un sens sacrificial. Celebra frază dostoievskiană – „frumusețea va mântui lumea“ – spune totul și, de fapt, nimic.
A cunoscut şi mistica apuseană „nebunii“ săi, nefiind scutită de hiperbole, excese şi comportamente aberante. În cazul Rusiei, amintita „nebunie pentru Hristos“ devine cumva ideologică şi se obiectivează ca raţiune de stat. Nu doar în cazul emblematic al unui Rasputin, ci în însăşi stilistica deciziei strategice. Besançon notează omniprezenţa discursivă a „suferinţei“, privită ca pedeapsă a unui păcat binecuvântat (felix culpa!), în contrast cu virtutea „respingătoare“ a ţărilor europene, unde falsul vine din superbia calculului etic. Toate ismele apusene prind rădăcini fanatice şi se ciocnesc pe scena intelectuală a Rusiei moderne, unde zelul neofit preface tensiunea doctrinelor în teribile conflicte tribale. Socialismul, liberalismul, catolicismul, anarhismul, nihilismul, narodnicismul, pacifismul, panslavismul, avangardismul, comunismul, militarismul, naţionalismul exprimă o „gândire carnivoră“, asemănătoare cu flora gnosticismului elenistic. Singurul numitor comun rămâne Rusia autosacralizată, poligon al mântuirii lumii printr-o iubire fără speranţă şi alternativă. Chiar şi perioada sovietică se hrăneşte din continua luptă a „dreptei credinţe“ leniniste cu erezia, în numele adevărului unic, extras din crimă, represiune şi „purificare“ torţionară.
Alain Besançon povesteşte cu date şi fapte, în finalul cărţii sale, iluzia când inocentă, când perversă a numeroşilor intelectuali francezi seduşi de Rusia sau cumpăraţi de Moscova comunistă, pentru a-i servi drept cai troieni în „putreda“ citadelă occidentală. Francezii, de stânga sau de dreapta, au crezut că Rusia leninistă le continuă Revoluţia… Şi cum să nu fie magnetic atraşi de un spaţiu unde tot ce e constrângere normativă se topeşte în poem, contemplaţie şi defulare brutală? Poţi compara geometria vegetală de la Versailles cu infinitele păduri de mesteacăn din taiga? Să recunoaștem: „o minciună mare cât secolul“ continuă astfel să alimenteze nostalgia barbariei, ca izbăvire a civilizatului corupt. Putem spune, resemnați, că marele joc e departe de finalul său imposibil…
Sursa: revista22.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
