Şi e bine să le revăd. Mai ales că în teologie la fiecare recitire poţi înţelege lucruri noi, pe care nu le-ai înţeles până atunci.
La cursul de Spiritualitate, profesorul ne atrăgea atenţia asupra unui sfat al Sfântului Maxim Mărturisitorul: „aveţi grijă în interpretarea textelor ca nu cumva să dezvoltaţi o teologie a propriilor patimi”. Uitasem acest lucru. Sau poate atunci când l-am auzit prima dată nu i-am acordat destulă atenţie. Acum acest sfat m-a adus cu picioarele pe pământ, ca să spun aşa.
Ce înseamnă teologia patimilor noastre? Când facem acest lucru? Atunci când încercăm să folosim versetele biblice sau învăţăturile Sfinţilor Părinţi ca să ne justificăm păcatele. Voi reda două din cele mai elocvente exemple. Mai întâi: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4; 16), pe care Fericitul Augustin l-a dezvoltat în „Iubeşte şi fă ce îţi place”, citate care au fost interpretate de multe ori în funcţie de patimile noastre. Fericitul Augustin are în vedere faptul că omul care iubeşte cu adevărat nu mai poate dori răul, datorită fiinţei lui orientate spre bine, astfel încât citatul presupune că cel care iubeşte poate face orice, fiindcă întotdeauna va face bine. Însă cu siguranţă el nu a vorbit de iubire, aşa cum o înţelegem noi, ci de iubirea caritabilă pe care Dumnezeu ne-a poruncit să o avem faţă de toată făptura.
Un alt exemplu este: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15; 11), verset de care mulţi se folosesc ca să nu postească. Deoarece, spun ei, de vreme ce nu contează ce intră în gură, ci ce iese din gură, nu trebuie să postim. Or, Iisus Hristos se referea aici nu la mâncare, fiindcă asta ar însemna că noi putem scoate, în mod firesc, mâncare pe gură. Pe gura oamenilor ies cuvintele care ne pot spurca.
Mi-am dat seama că şi mie mi s-a întâmplat de multe ori să interpretez în folosul meu anumite pasaje din Biblie, şi nu în scopul mântuirii, aşa cum ar trebui. Şi eu mi-am justificat de multe ori slăbiciunile folosindu-mă de o răsturnare a textului scripturistic.
Din această cauză e important să scăpăm de toate patimile noastre, să ne străduim să devenim nepătimaşi. Dacă dorinţele noastre rele vor dispărea, vom putea înţelege mai profund poruncile lui Dumnezeu. Orice patimă ne va întuneca gândirea, iar noi îi vom căuta justificare. De exemplu: „şi Iisus a băut vin la Cina cea de Taină”; „am făcut cutare lucru pentru prietenul meu fiindcă mai mare dragoste ca aceasta nu este ca cineva să îşi pună viaţa pentru prietenul său”; „la vârsta mea nu mai pot posti, şi aşa scrie în Biblie că nu ce intră în gură spurcă omul”. Sau, mult vehiculata teologie a păcatului: „e bine că am păcătuit, fiindcă abia acum înţeleg greşeala mea; Dumnezeu a permis din iubire ca eu să cad în acest păcat şi să mă smeresc”.
Toate aceste gânduri, toate aceste justificări, ne demonstrează cât de supuşi şi de legaţi suntem de propriile noastre patimi. Să ne cercetăm cu atenţie şi să înţelegem că Apostolul Pavel când spunea că suntem robii păcatului avea în vedere această robie, nu vorbea simbolic. În acest fel, devenim slujitorii păcatului, nu ai lui Dumnezeu.
Să ne ajute Dumnezeu să găsim puterea de a înţelege unde greşim. Să ne desprindem de patimi sau, cel puţin, să ni le recunoaştem fără să ne mai căutăm scuze. Biblia nu e un mijloc de justificare a păcatelor noastre, ci calea noastră spre mântuire.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
