Din păcate, nu întotdeauna acest sport nobil e practicat numai de „câini de neam dulău”, vorba fabulistului. Uneori, intră în competiție și câte un „Juju, cățel tărcat”, care nu respectă regulile de joc. Ca să te culce la pământ și să te scoată din competiție, inventează fel de fel de figuri și trucuri, cel mai grețos fiind cel descris de Marin Preda în „Imposibila întoarcere”. Pentru cei care nu știu sau au uitat, le amintesc despre ce e vorba, dar fac acest lucru, ca și autorul „Moromeților”, „cu sentimentul riscului: întâmplarea s-ar putea să nu placă cititorului: e vorba de o amintire din copilărie a lui Preda.
„În grupul nostru, pe câmp, era un băiat care tot timpul îi trântea pe ceilalți. Eu îmi dădeam seama că alții erau mult mai tari decât el, și chiar eu însumi, dar nu înțelegeam de ce se lăsau. Chiar și eu mă feream de el și refuzam lupta. Până într-o zi, când prea de tot am fost provocat și n-am mai putut evita ciocnirea. Lupta a început și toți ceilalți s-au strâns în jurul nostru. Îmi dădeam seama că era adevărat tot ceea ce știam eu. Din mișcările și felul în care se lupta adversarul meu, simțeam că eu în curând îl voi trânti la pământ. Am văzut însă deodată, chiar în momentul în care mă pregăteam să-l dobor, că mișcările lui nu mai erau ale unui om care luptă. De pildă, nu mă mai ținea decât cu o mână, ca să arate celorlalți, ce? Că dacă-l dobor să poată spune că n-a luptat decât cu o mână! Iar chipul său căpătase o expresie de paiață. Ce vroia să spună? Vroia să-i facă pe ceilalți să râdă în toiul luptei. Iar dacă l-aș fi pus jos, ce adică, să se considere că, din moment ce el se strâmba așa, rezultatul luptei mai avea valoare? Mi-am dat seama într-o clipă de toate acestea, dar m-am hotărât să merg până la capăt. Atunci, însă, asemeni unei lighioane care nu știa să se apere decât într-un singur fel, eliminându-și, de pildă, conținutul intestinal, adversarul meu a împuțit aerul (subl. mele – C.T). Ceilalți au izbucnit în hohote de râs. Lupta a încetat. Înverșunarea mea s-a transformat în silă și rușine. Dar mai cu seamă în uimire: cum a putut el inventa un asemenea procedeu infect, într-un moment în care ar fi fost cu neputință să mai evite înfrângerea (subl. mele – C.T.)? Era o luptă de copii, pe un câmp plin cu verdeață, idilic. Dar de atunci mi-a rămas un reflex: nu mai pot intra într-o luptă în care adversarul, la un moment dat, începe să dea semne că inventivitatea lui în a evita înfrângerea nu va ocoli nici maimuțăreala și, în ultimă instanță (chiar dacă nu în aer, ci pe hârtie!), nici crearea unei atmosfere pestilențiale. (Ca să nu creez o anumită confuzie și ambiguitate, explic: miros pestilențial înseamnă „urât, infect, dezgustător”).
Pentru a nu pierde timpul cu țicniții și cu „cățeii tărcați” de diferite nuanțe politice care aleargă pe sârmă prin presa noastră, dar și pentru a-mi proteja circumvoluțiunile de a nu fi mâlite de viiturile ideologice ale dragului nostru regim, nu cârtesc un anumit tip de presă ce apare la Chișinău, ce are miros prezidențial. De exemplu, de câțiva ani nu citesc „Moldova suverană”, „Nezavisimaia Moldova”, „Tineretul Moldovei” și alte publicații de acest gen. E o formă individuală de protest față de un fel de „jurnalism” pe care eu nu-l accept. Și punctum. Pe mine nu mă interesează punctul de vedere al acestor publicații, pentru că nu e punctul de vedere al acestor publicații, pentru că nu e punctul de vedere al jurnaliștilor de acolo, ci al patronilor de la guvern, parlament și președinție. Nu cumpăr aceste ziare și din alt motiv – nu doresc să le sporesc vânzările nici măcar cu un singur exemplar.
Așadar, despre ceea ce scriu aceste ziare știu și din auzite. Întotdeauna se găsește un amic care să-ți telefoneze și să-ți povestească ce scriu aceste ziare, mai ales când scriu despre tine. Astfel, am aflat că recent în această presă a apărut un material semnat de academicianul Haralambie Corbu, în care sunt vizat-tocat (nu numai eu, dar și N. Dabija, Iu. Filip) pe motivul că am fi prea deștepți. Îi las pe domnii Dabija, Filip să răspundă pentru dânșii, dar cât mă privește pe mine, recunosc, că domnul academician Corbu are dreptate, așa este: sunt deștept foc și n-am ce face cu mine! De-acum e târziu să ajung prost, mi-au luat-o alții înainte și nu-mi rămâne decât să mă resemnez și să mă împac cu situația de a fi foarte deștept!
Nu îndrăznesc să polemizez cu un academician, mai ales când acesta se intitulează „Haralambie Corbu” și când e vorba de un articol pe care nu l-am citit și nu-l voi citi niciodată. Precum nu voi polemiza nici cu Costică Munteanu care, cică, mi-a mai expediat o „scrisoare deschisă” în nu știu care zeruleț cu părul creț de-a lui Voronin drăguleț. Ajuns aici mă văd silit să fac o precizare de principiu, pentru a nu fi înțeles greșit și pervers zicând mai sus că nu polemizez cu colegii de breaslă și cu idioții, nu aș dori ca cititorul să deducă că (cacofonie tolerabilă) refuzând să polemizez cu acad. Corbu și poștașu’ Costică, eu i-aș include în categoria colegilor de breaslă sau a idioților. Ferească Dumnezeu cel sfânt!
Vorba e că domnul acad. Corbu nu mai poate fi inclus în nicio categorie – în privința Domniei Sale lucrurile sunt clare; iar în ceea ce-l privește pe Costică, includerea lui în vreo categorie e pur și simplu inutilă, de aceea, nu vreau nici să-i citesc scrisorile, nici să-i răspund. De ce? Pentru ca să vedeți, boieri dumneavoastră, ce scrisori deschise le va scrie Costică la anul viitor lui Voronin, Tarlev, Stepaniuc și Ostapciuc! O să stea toată lumea din Casa presei cu burta la pământ de râs, citindu-le! Parcă-l văd atunci pe Costică, intrând în redacția TIMPULUI zicând din prag: „Dom’ Tănase, dă-o, bre, în mă-sa, sunt un idiot, ce nu mă știi? Nu te supăra pentru scrisorile celea. Uite, peste o săptămână ți-aduc o scrisoare deschisă lui Voronin, faci pe tine de râs, nu alta, dacă nu mi-o publici tu, i-o duc lui Val!”.
Cum să polemizezi cu un asemenea om, iar mai pe larg, cu asemenea oameni care, apelând pe hârtie, la asemenea procedee infecte cum ar fi eliminarea conținutului lor intestinal, nu se includ nici în categoria colegilor de breaslă, nici în cea a idioților oficializați? Ci într-o sectă de scribi, o sectă otrăvită de o atmosferă pestilențială?
Acesta e marele pericol ce pândește în ultimii ani atmosfera intelectuală de la Chișinău, dominată de grafomanii plătiți cu ziua sau angajați cu ziua, pe gratis, din plăcere: pestilențialitatea care tinde să devină ubicuă, ca să mă exprim mai pe înțelesul tuturor!
E adevărat, vremurile sunt protivnice bunului-simț și procedeelor aristocratice de luptă, e multă, prea multă mizerie, sunt prea multe ispite și prea puține frâne morale, ca să nu ieși din pârtia cumsecădeniei și să rămâi om. Un nenorocit fără casă și fără masă, noaptea, la un colț de stradă, poate băga cuțitul într-o femeie pentru un portofel cu 50 de lei. De aceea, cât e să scriu o porcărie pentru o sută de dolari sau chiar pe gratis, așa, din plăcerea pestilențială de a infecta atmosfera intelectuală?
E era tipilor infecți – motorul și combustibilul campaniilor electorale. Iar polemicile cu ei sunt imposibile.
Fragment din cartea „Hoții de mituri”, 2004, 12 martie 2004
