Însă nu e în intenţia mea de a face aici o cronică de cenaclu. Ceea ce doresc e să subliniez o tristă realitate. Văzând la doar douăzeci de minute distanţă năzuinţele unui popor, din douăzeci în douăzeci de ani, nu are cum să nu te apuce jalea.
Primul film, al întâmplărilor din ’89, ne-a perindat în faţă strigătele victorioase ale unui popor, mândru de el, hotărât să schimbe lumea. Oamenii adunaţi vociferau, cântau, se rugau. Limba română şi grafia latină! Limba lui Eminescu! Poezii şi cântece patriotice strigate în portavoce. Oamenii erau victorioşi.
Apoi, peste douăzeci de ani, alţi protagonişti, aceleaşi doleanţe. Nimic schimbat. Poate mai puţini scriitori prin mulţime. Poate o poliţie mai miliţie – mai cruntă. Poate modul succint – şi aproape la fel de agresiv ca întâmplările de atunci – în care regizorul a prezentat evenimentele.
O impresie de roată sisifică. Punct şi de la capăt. Umilinţe. Bătaie.
O introspecţie dureroasă asupra unor zeci de ani care nu au schimbat mare lucru.
Am văzut filmele, am înghiţit în sec şi m-am întrebat cu groază ce va fi – vorba lui Dumas – după douăzeci de ani? Oare şi atunci limba şi independenţa vor rămâne simple deziderate? Şi asta în contextul în care cei din aprilie au înţeles că în afară de atitudine nu au câştigat nimic. Dar cei din ’89? Ce avem astăzi din ce au crezut ei atunci?
E drept că a fost un important pas istoric, că tot ce putem spera acum e legat de acel ’89, că pot scrie astăzi acest articol datorită zilelor şi oamenilor de atunci. Dar, pe de altă parte, ştiu că lucrurile au mers foarte greu. Că suntem departe de lumea visată şi închipuită atunci. Că suntem abia la săpatul temeliei. Şi poate la anul se termină reparaţiile, se modernizează urbea şi o să reuşim să ne deşteptăm, definitiv, fără duşuri reci.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
