Pentru un necunoscător al situației politice din Orientul Mijlociu, aceste afirmații pot părea surprinzătoare, poate chiar șocante, însă în realitate ele reflectă o stare aproape cotidiană în Iran, acolo unde, pentru o parte a societății, America reprezintă „Marele Satan”. Drept dovadă, recent, unii deputați iranieni au ars în parlament steagul SUA. În realitate, totuși Iranul nu este în profunzime o societate antiamericană, scena politică de la Teheran fiind împărțită între conservatorii antiamericani și moderați, ultimii fiind deschiși dialogului inclusiv cu SUA. Președintele Rouhani este unul dintre moderați, inclusiv declarația sa, dacă o analizăm, nu este una total inamică la adresa Washingtonului, lăsând o ușă deschisă colaborării și mai ales păcii, care, consideră ei, este mama tuturor păcilor.
În replică, Donald Trump a postat pe o rețea de socializare un mesaj de amenințare la adresa Iranului, folosind chiar majusculele: „Să nu mai ameninţi niciodată Statele Unite sau veți suporta consecinţe cum puţini în istorie au suportat vreodată”.
Reacția liderului de la Casa Albă a fost una surprinzătoare pentru mulți, ținând cont de istoricul acțiunilor ostile iraniene la adresa SUA, la care președintele american nu a reacționat atât de vehement. Principala reușită a lui Donald Trump în această privință a fost distragerea atenției opiniei publice de la discuțiile privind întâlnirea sa cu Vladimir Putin în capitala Finlandei, Helsinki.
Dar intențiile lui Trump nu sunt doar de ordin imagologic, strategia sa cu privire la Iranul fiind mult mai complexă și axată în special pe două mari direcții: diplomație coercitivă, prin reimpunerea embargoului economic și creșterea presiunii sociale asupra regimului de la Teheran, și angrenarea pe o poziție de forță în eventualele negocieri cu Iranul. De altfel, ultimele sale declarații, în momentul redactării acestor rânduri, au fost că este deschis să negocieze cu liderii iranieni fără „condiții prealabile”. Pe acest fond, un conflict militar este foarte puțin probabil.
Pentru a supune cu succes Iranul unui embargou economic, SUA va avea nevoie de sprijinul Arabiei Saudite și al Federației Ruse, țări care ar trebui să mărească producția de petrol pentru a nu afecta prețul barilului, dacă Iranul va fi iarăși marginalizat. Kremlinul a dat semne că va face acest lucru, foarte probabil însă nu fără a obține anumite avantaje din partea Statelor Unite. O capcană a posibilelor negocieri a fost încercată la Helsinki, unde se pare că Putin ar fi cerut sprijinul Americii pentru organizarea unui referendum în estul Ucrainei, care, foarte probabil, ar fi promovat ideea unei federalizări, însă oficialii americani au spus deja că un asemenea act ar fi lipsit de legitimitate.
În ceea ce privește dialogul de pe o poziție de forță, această strategie a fost deja vizibilă în relația cu Kim Jon-Un, liderul Coreei de Nord, cu care Donald Trump a schimbat o serie de replici dure, pentru ca mai apoi să ajungă la un consens. Rămâne de văzut dacă va fi o înțelegere de durată sau nu.
Sigur, situația în Iran este diferită atât ca urmare a structurii politice și a împărțirii puterii între moderați și conservatori, cât și ca urmare a lobby-ului făcut de Israel pentru ca SUA să aibă o atitudine ostilă față de Iran. Cu toate acestea, tocmai acest clivaj al politicii din Iran ar putea fi fructificat de Trump, care i-a stârnit pe conservatori să se arunce într-o serie de declarații amenințătoare, care riscă să îi delegitimeze pe scena internațională.
Trump nu vizează un conflict cu Iranul de tip clasic, militar, ci mai degrabă unul care să conducă către o dublă presiune în Iran, de ordin intern și totodată extern, în care vocile moderate să fie dispuse a renegocia un acord cu SUA pe baza unor noi prevederi. Ca și în cazul Coreei de Nord, rămâne de văzut dacă strategia liderului american va da roade, însă cine subestimează viziunea lui Trump s-ar putea înșela.
