Poate că atât a fost să fie! Adevărat, e cam prea devreme, la doar 45 de ani de viaţă, dar asta e! cercul se încheie, „visul” s-a terminat. Ultimul rol l-am realizat în 2003 la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Este vorba de Elena Andreevna, din spectacolul Unchiul Vanea, pentru care UNITEM mi-a decernat şi un premiu. Între timp, mi-am realizat a doua vocaţie: cea de profesor de arta actorului, iar recent am devenit conferenţiar universitar.
Adevărat că cea de-a doua meserie a mea mi-a cerut o serie de sacrificii de ordin administrativ-birocrat, ca retragerea cărţii de muncă de la teatru şi transferarea ei la academie. Îmi dădeam seama că e un risc, dar speram că voi întâlni oameni înţelegători şi nu voi neglija creaţia scenică. Dar aşa cum instituţiile artistice de la noi sunt mai curând conduse de administratori, care nu prea au treabă cu spiritul creaţiei, din punct de vedere formal lucrurile stăteau bine, dar nu la fel de bună a devenit şi condiţia mea de actriţă: ,,cordonul ombilical” care mă lega de o trupă şi îmi dădea şansa să mai activez în scenă a fost tăiat. Chiar nu există curajul managerial de a face derogări de la legi, în favoarea unei personalităţi consacrate, fără a mă referi neapărat la propria persoană? Nu mi se pare normal ca, la distribuirea unui rol, o condiţie eliminatorie să o constituie apartenenţa la statele de personal ale teatrului. De ce libertatea asocierii de creaţie să fie subordonată confortului birocratic anchilozat şi tutelar, când pentru o emulaţie artistică lucrurile ar trebui să fie exact inverse? Pentru că, în artă, nu birocraticul ar trebui să dicteze! Inerţia totalitară, de care, chipurile, am scăpat, continuă totuşi, chiar şi în decor democratic.
Personal, la Catedra Arta actorului încurajez o politică de colaborare cu diverşi oameni: de la ministru până la fost discipol, de la preşedintele UNITEM sau director de teatru până la un oaspete profesionist venit de peste hotare. Am invitat pentru colaborare actori, regizori, foşti studenţi şi le-am oferit şansa să-şi încerce puterile în calitate de pedagog. Suntem deschişi, încurajăm comunicarea cu persoane noi, din exterior, luăm decizii pentru binele studentului, pentru reuşita instruirii şi îmbogăţirea procesului de studii. Nu ne ţinem de mâini, formând un cerc închis şi strigând: „Nu primim pe nimeni! La noi locurile toate sunt ocupate! Nu ne deranjaţi!”.
Or, altceva constat în teatrele din Chişinău. Se ştie că sunt teatre unde rulează doar spectacolele montate de regizorul-prim sau de către directorul general. O montare semnată de altcineva este exclusă! La fel, dacă pentru a FACE un rol ar fi invitat un actor din exterior – am impresia că acel teatrul ar lua foc, iar trupa ar ieşi a doua zi la protest. Poate ar fi cazul şi timpul să fim mai deschişi, domnilor diriguitori ai fenomenului teatral?
Cu montările mele e cam tot aşa. Pe masa mea de lucru se află în acest moment mai multe piese, scenarii, proiecte teatrale sau radiofonice. Îşi aşteaptă ba decizia conducătorilor, ba decizia consiliului, ba aprobarea şi a conducătorului, şi a consiliului artistic, ba susţinerea financiară… O montare, entuziast începută la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, se bucurase iniţial de îndemnul directorului de acolo: „lucraţi, nu am nimic împotrivă!”. Dar în momentul în care spectacolul trebuia să fie „îmbrăcat”, nimeni nu ne-a mai întrebat: De ce v-aţi oprit? Când doriţi să aibă loc premiera? Ce probleme aveţi? Cu ce vă ajutăm?
Nelly Cozaru
