Un boier, un domnitor și o plăcintă de poveste: „Cu iaurt, cu gugoșele, te făcuși vornic, mișele!”

„Plăcinte de acestea se fac la gospodăriile mari țărănești, unde gospodina e harnică și vrednică…”

„Plăcintele se fac pe la lăsaturile de săc, cum și în alte prilejuri”, scria Mihai Lupescu în „prima monografie culinară, cum a fost definită de Radu Anton Roman, Din bucătăria țăranului român.

Pentru acestea, nota autorul, „nu-i nevoie de drojdii și de făcut aluat”. Și explica:

Ele se fac așa: se ia făină de grâu, se frământă cu apă călduță și apoi aluatul ori se face boțurele și se lățesc cu sucitorul, ori se face o turtă mare cât masa și se taie pătrățele. În turte se pune umplutura de brânză de oi frământată cu ou, în care se pune și ceapă prăjită în unt ori untură; se strânge aluatul la mijloc acoperind umplutura, se apasă la mijloc să nu se desfacă, se pun pe altă masă și, când cuptorul e potrivit, se dau în cuptor pe lopată, presărată cu făină, să se coacă. Când sunt coapte, se scot, se ung pe deasupra cu o peniță cu unt, și apoi se dau la masă.

---

„Ce nu se vinde se mănâncă”

„Îți aduci aminte de copilăria noastră – care s-a dus ca să nu se mai întoarcă! – ce plăcută impresie ne făcea strigarea: coooovrigi! gugoșeeeele! Cum alergam toți, copii și bătrâni, și cei mai mari și cei mai mici; cu ce nerăbdare așteptam să-și puie plăcintarul jos tablaua din cap, și cât de iute i-o deșertam!

Astăzi plăcintele au pierdut valoarea lor și plăcintarul poezia lui; civilizația l-a omorât. Toți l-au părăsit, și surâsul se vede pe buzele lui numai când e congiurat de băieți și de copii, singurii ce i-au mai rămas credincioși. Aceștia uneori îi mai deșeartă tablaua, iar cele mai adesea se întoarce seara acasă cu dânsa plină. Atâta numai că marfa lui e marfă ce nu aduce paguba; ce nu se vinde se mănâncă.

C. Negruzzi, Istoria unei plăcinte, decembrie 1847

Cu povidlă, varză sau julfă

„După plăcinte se cinstește și vin”, spune Mihai Lupescu. În tigaie, se făcea „plăcinta mare” ce se tăia și să dădea „la căsași”. Când erau calde, plăcintele se dădeau de pomană „de sufletul morților”. Pasionatul folclorist și etnolog scria:

Când plăcintele se fac cu brânză, sunt de frupt. Se pot face și plăcinte umplute cu povidlă (magiun) sau cu varză tocată, fiartă și prăjită, și se coc la fel. Plăcinte de acestea se fac la gospodăriile mari țărănești, unde gospodina e harnică și vrednică; la ajunul Crăciunului se fac mult plăcinte de-acestea. Plăcintele cu varză se zic și vărzări.

Se mai făceau plăcinte „cu julfă” (semințe de cânepă amestecate cu miere), „bostan fiert ori cartofi prăjiți, mai ales când nașii primesc în posturi colacii de botez ori de nuntă”.

„Când iaca, se înfățoșează o plăcintă pântecoasă”

„În vremea domnilor fanarioți, plăcintele și gugoașele erau mult mai căutate. Un domn grec – al cărui nume ingrata istorie a uitat a ne-l păstra – «iubea dulcele» alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învârtite ș.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. În toată dimineața – pân-a nu face divan – trata cu becerii săi despre felul plăcintelor ce trebuia să le aibă la masă.

Un curtezan – unde nu-și vâră ei coada! – care îmbla de mult să se facă vornic, nu știa ce mijloc să mai întrebuințeze, și ședea trist odată cu soția sa la masă. Iehnelele și cataifurile treceau pe dinaintea lui fără măcar să le atingă, când iaca, se înfățoșează o plăcintă pântecoasă cu o ghirlandă de gugoșele, împărăteasa plăcintelor, cap d-operă în gastronomie.

– Nevastă, strigă boierul meu sărind de la masă, m-am făcut vornic.

– Când?

– Acum.

– Cum?

– Vezi plăcinta asta? Din pântecele ei a să iase vornicia mea.

Îndată plăcinta s-a trimis la curte.”

C. Negruzzi, Istoria unei plăcinte, decembrie 1847

---

„Plăcinte pentru ibovnici”

Se mai preparau plăcintele „crețe, adică aluatul a fost răsfrânt pe umplutură”, numite și plăcinte cu poalele în brâu. Mihai Lupescu menționa: „De aceste plăcinte fac nevestele tinere bărbaților ori drăguțele pentru ibovnici”.

„Mâine dimineață să te înfățoșezi la curte, în spătărie”

„Înălțimea-sa se pusese la masă, dar fața-i era posomorâtă. Edicliii și iciolanii stau înmărmuriți dinaintea lui, cu mâinile la piept. Curtea toată tremura; căci nu era vorba de nimic altă, decât de a trimite la Ocnă pe șese beceri, a pune la falangă pre stolnicii curții, și a bate cu urechea în stâlp pre credincerul cel mare. Pentru ce astă urgie? – Pentru că ticăloșii au uitat să facă plăcinte la masa măriei sale. Uitare vinovată și neiertabilă!

Când acum era să se puie în lucrare înalta hotărâre, iaca norocita plăcintă, de care am vorbit, încă adusă pe o tipsie de argint. De aș fi fost față, aș putea să-ți descriu încântarea ce a cășunat sosirea astei ancore mântuitoare, dar eu încă nu eram pe lume; precât însă am auzit din bătrâni, bucuria a fost mare, și credincerul, stolnicii și becerii au scăpat de pedeapsa meritată.

Trimisul s-a întors bogat răsplătit, aducând și pentru curtizanul nostru următorul bilet din partea marelui postelnic:

«Arhon…

Înălțimea-sa mi-a poruncit să-ți fac cunoscut ca mâine dimineață să te înfățoșezi la curte, în spătărie, spre a îmbrăca caftan de vornic mare.

P.S. Nu uita să trimiți mâine, pentru masa măriei sale, o plăcintă ca cea de astăzi.»

A doua zi, meterhaneaua juca în ograda boierului cu plăcinta, care șăzând în balcon, își netezea barba cu mulțămire; iar când înceta câte puțin scârțâitorul țipet al surlei lui mehterbașa, s-auzea între norodul grămădit la poartă cântând:

«Cu iaurt, cu gugoșele,

Te făcuși vornic, mișele!»”

C. Negruzzi, Istoria unei plăcinte, decembrie 1847

---

„Nu se mănâncă în toate zilele placente”

În Dicționarul limbei române, din 1871, de A. T. Laurian, „placenta” se explică prin „bucată subțire de aluat umplută cu alți comestibili”. Se dă ca exemplu: „placente cu brendia (brânză), placente cu carne tocată, placente cu vișine sau alte poame; a mânca placente calde” și un proverb: „Nu se mănâncă în toate zilele placente”. Celălalt sens al cuvântului este, se menționează, de „masă care se formează în pânticele femeii gravide, spre a administra nutriment fătului și iese afară după nașterea copilului”.

Plăcinta în Egiptul antic

Se pare că vechii egipteni au fost cei care au gătit prima dată ceva apropiat de ceea ce numim azi plăcintă. Era o crustă făcută din grâu, secară, ovăz sau orz pe care o ungeau cu miere.

Imagine cover, ilustrație dreapta: Bru-nO / Pixabay