Un călărăşean a învins moartea, de dragul copiilor săi

Poate că ar fi cedat în acea noapte Constantin Carp din s. Vălcineţ, Călăraşi, de n-ar fi trecut până atunci prin atâtea încercări eşuate de a părăsi Moldova. După ce fusese 13 ani profesor la Şcoala de meserii nr. 1 din Chişinău, a făcut lemnărie, construcţii, dar veniturile nu-i ajungeau nicicum să-şi întreţină familia. Astfel, în 2001, când prin Călăraşi începuse să bântuie un om care făcea vize de Polonia, contra a 1850 dolari, şi trimitea oamenii în Europa, Constantin a apelat nestingherit la acesta. „Copiii creşteau şi problemele sporeau. De dragul lor am plecat”, îşi argumentează astăzi decizia.

„Dă-o naibii de viaţă…”

Împreună cu alţi trei moldoveni, au fost duşi mai întâi în Ucraina, de unde trebuiau să ajungă în Polonia. Primele două încercări au fost zadarnice – grănicerii polonezi i-au întors înapoi. După o săptămână de priveghi în statul vecin, au reuşit să treacă hotarul a treia oară. În Polonia, au fost cazaţi într-un apartament, unde mai erau patru moldoveni. În primele zile, au fost anunţaţi să se pregătească să treacă Odra (râul ce desparte Polonia de Germania) înot. Li s-a spus să nu-şi facă griji, fiindcă apa nu-i rece şi e până la genunchi. Au stat în aşteptare o lună, punându-şi deoparte câte două pungi mari pentru gunoi, pe care intenţionau să şi le pună în picioare când vor intra în râu… „Moşul meu îmi povestea de mult cum, pe timpul războiului, trecea Odra pe un ger incredibil. Nici prin gând nu-mi trecea că-i voi repeta experienţa în vreme de pace… Era 23 decembrie 2001 şi gerul cobora sub minus 16 grade. Ne-am ascuns într-o cocioabă părăsită de pe mal, aşteptând încordaţi semnalul însoţitorului, care ne-a adus aici. N-am mai reuşit „să ne încălţăm în sacoşe”… La despărţire, însoţitorul ne-a spus că, de nu vom rezista şi ne vom întoarce, banii pe care i-am plătit lor nu ne vor fi restituiţi. Dar cum să trecem, mama dracului, dacă apa era îngheţată, iar gheaţa a plesnit sub noi? Se spărgea înaintea noastră la fiece pas, iar noi o dădeam cu mâna într-o parte, ca să ne croim drum. Iar apa ne creştea până la brâu. Nu înţelegeam nimic, nu mai gândeam, pur şi simplu mergeam şi îngheţam. Pe la mijlocul râului, frigul nebun ne-a muşcat de picioare – nici încolo, nici încoace. Băieţii au vrut să se întoarcă, şi eu tot. Dar atunci parcă am văzut pe gheaţă feţele copiilor mei… Mi-am luat inima în dinţi şi am zis să mergem. Ajuns la mal, nu mai aveam putere să ies. M-a împins din urmă consăteanul meu, Fedea, şi pe urmă eu l-am ajutat să iasă… Pantalonii ne îngheţaseră şi se împietriseră pe noi, făcând ţurţuri. Ne-am schimbat şi, după cum fusesem instruiţi, am ajuns la o biserică. De aici ne-a preluat o poloneză, mamă a trei perechi de gemeni. Am cerut nişte rachiu, ca să ne încălzim, dar ea ne-a adus ceai. A doua zi, lihniţi de foame, am rugat-o să ne dea măcar o bucată de slănină, dar ea ne-a adus untură. Dă-o naibii de viaţă…”, îşi aminteşte Constantin.

„Acum, Fedea, chiar că am dat de dracul”

Şi la poloneză au stat o lună, până când ea le-a spus că e timpul să plece. I-a urcat pe toţi în maşina sa. De vor fi opriţi de poliţie, le-a explicat, să se descurce singuri, fiindcă ea se va face că nu-i cunoaşte. După Germania, îi aştepta Belgia plină de zăpadă. „Am văzut de departe, pe şosea, în faţa maşinii, un bloc uriaş. Parcă era din beton. „Am dat de naiba!”, i-am spus lui Fedea. Dar femeia conducea maşina liniştită până când, brusc, ne-am tamponat… Era o stană de gheaţă, prăvălită în drum. Maşina s-a boţit, numărul de înmatriculare i-a zburat într-o parte. Când am ieşit să-l caut, a apărut poliţia rutieră. „Acum, Fedea, chiar că am dar de dracul”. Totuşi, au scăpat şi de aceasta, după ce poloneza i-a luat în răspăr pe poliţişti că n-au avut grijă de drum, iar aceştia şi-au cerut scuze, depărtându-se.

Au ajuns apoi la Paris, unde Constantin a văzut pentru prima dată Turnul Eiffel, de care îşi aminteşte cu plăcere şi astăzi: „Turnul era luminat în noapte de o mulţime infinită de becuri. Era tare frumos!”. Femeia i-a lăsat în gară, iar trenul spre Lisabona, unde îşi doreau să ajungă, tocmai plecase. Următorul se pornea peste 24 de ore… Au stat o noapte şi o zi în gară, flămânzi şi îngrijoraţi, iar când au ajuns în Portugalia şi au văzut pomi plini cu mandarine, Constantin a exclamat: „Fedea, hai să mâncăm un copac!”…

„Comuniştii vor să ne îngroape ţara definitiv”

În Portugalia, Constantin a muncit la construcţii timp de un an, câştigând pe lună câte 400-500 euro. De aceea, la finele lui 2002, sfătuit de alţi moldoveni, care spuneau că în Spania se fac bani mai buni, a venit la Madrid. Aici a fost şi constructor, şi vânzător, şi lemnar, iar astăzi munceşte ca electrician la metrou. După trei ani şi jumătate, a obţinut permisul de şedere legală, ceea ce-i asigură inclusiv indemnizaţia de şomer, dacă rămâne fără muncă. Cu toate acestea, Constantin e convins că va reveni în Moldova, la copii: „Mă aflu aici numai pentru ei, şi vreau acasă, lângă familie”. Cu toate acestea, după ce a gustat din civilizaţia spaniolă, care te cucereşte de la prima vedere, eroul nostru îşi doreşte o Moldovă nouă, în care oamenii nu doar să trăiască, dar să şi gândească. „Spania are pământuri practic nefertile în comparaţie cu ale noastre, dar aici nimeni nu duce lipsă de nimic şi nimeni nu moare de foame – nici chiar cei cu pensie minimă. Pe când noi, care avem cele mai bune pământuri din Europa, nu ne putem câştiga existenţa. Statul spaniol are grijă şi de cetăţenii săi, dar şi de emigranţii din fosta URSS, din America Latină sau Africa, iar ai noştri nu pot asigura o viaţă decentă nici la o mână de moldoveni. Dacă demnitarii noştri de până acum ar fi făcut legături strânse cu ţările industrializate, Moldova ar fi avut mai multe întreprinderi şi noi am fi rămas acasă. Doar nimeni n-a plecat de voie, ci de nevoie. După ce ne-au minţit atâta amar de timp că ne vor binele, guvernele noastre n-au fost capabile să încheie nişte acorduri cu ţările Europei, pentru ca noi, care umpleam haznaua publică cu bani, să putem veni aici la muncă legal”, este de părere Constantin. În opinia sa, un rol decisiv pentru viitorul RM îl au alegerile din 28 noiembrie, care ar trebui să pună punct odată şi pentru totdeauna „veşnicei crize moldoveneşti”. „Să fie clar pentru toată lumea – comuniştii şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul. Ei vor acum să ne îngroape ţara definitiv, dar noi, în numele copiilor noştri, suntem obligaţi să-i oprim”, adaugă el. Plecat de acasă odată cu venirea lui Voronin la putere, Constantin Carp crede că PCRM a câştigat atunci alegerile numai prin făţărnicia cu care a manipulat obraznic alegătorii săraci.