Cineva râdea de mine. Mi-am rotit gâtul prin părţi ca să-i găsesc pe făptaşi. Nimeni nu avea nicio treabă cu mine. Bătrâni cu mâini pergamentoase dormitau pe scaune. Nişte femei din suburbie îşi deplângeau soarta. Două bătrâne sfoiegite îşi povesteau bolile de care suferă şi îşi dădeau reciproc sfaturi. Totuşi, chicotelile se auzeau desluşit, însoţite de o larmă de voci, ceea ce putea să însemne fie că eu am înnebunit, fie că aveam halucinaţii. După câteva clipe de panică şi buimăceală, am prins care e şpilul: hohotele de râs se răspândeau de pe ecranul unui ecran TV instalat chiar în mijlocul troleului, erau aceleaşi hohote de râs pe care le auzisem şi ieri, dar şi alaltăieri. În mod normal, ar fi trebuit să mă deprind cu ele. Adică, să mă deprind cu faptul că, imediat cum voi urca în troleu, voi auzi hlizelile unor adolescenţi, difuzate de pe un ecran TV impunător în tot vehiculul. Ar fi trebuit, dar nu mă pot obişnui. E aproape un an de când fac naveta din cartierul Sculeni în cartierul Botanica şi nu mă pot obişnui cu aceste hohote zeflemitoare de râs. Ori de câte ori le aud, tresar. Ori de câte ori răsună, mă ia cu rece în spate şi de fiecare dată am impresia că cineva râde de mine. Şi îmi trebuie minute bune până când să mă obişnuiesc că e vorba despre nişte hohote de râs dintr-un spot la un detergent. Tinerii ăia râd de bucurie că şi-au cumpărat un Dero fain. Nu ştiu cum se întâmplă, dar eu urc în troleu exact atunci când începe să se deruleze acest spot, pe care-l ştiu pe de rost, cum le ştiu şi pe restul, că nu sunt chiar aşa de multe, în total, sunt şapte spoturi la un magazin, la un post de televiziune şi la câteva produse comerciale. Plec din troleu cu aceste spoturi în cap. Aceste spoturi îmi rulează în minte chiar şi după ce intru în bibliotecă. Măcar, dacă ar fi nişte spoturi reuşite, dar aşa…
În fine, ceea ce se întâmplă în troleibuzele din Chişinău seamănă cu un experiment din romanele lui Kafka. Cineva a inventat un nou tip de televiziune, la care se difuzează doar spoturi publicitare şi a instalat-o în filobuzele noi, de culoare albastră, transformându-le viaţa călătorilor într-un coşmar. Ce se urmăreşte? Să vadă cine va înnebuni primul şi va urca în unul din aceste trolee cu un topor în mână ca să spargă ecranele plate, de culoare neagră. Să fie oare vreo altă raţiune mai ascunsă, care mie îmi scapă?
Acum îmi imaginez că experimentul se va extinde şi la nivelul străzii şi asemenea ecrane vor fi instalate peste tot: prin parcuri, pe străzi, prin pieţe, în curţile blocurilor, pe malul lacurilor. Oriunde ai merge, te vei izbi de aceste ecrane de pe care se vor derula cele şapte spoturi publicitare: aceleaşi, neschimbate de ani de zile.
Experimentul ăsta mie mi se pare criminal. De aceea, am scris acum câtva timp pe moldova.org un articol despre asta, dar situaţia a rămas la fel de albastră ca şi până să deschid eu gura. Nimic nu s-a schimbat. Doamne Dumnezeule, oare autorul experimentului călătoreşte şi el cu troleul?…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
