Se consideră că gulagurile au existat doar în Rusia, avându-se în vedere locurile unde erau internaţi şi deţinuţi cei supuşi represiunilor politice în anii stalinismului, condamnaţi la ani grei de detenţie şi munci istovitoare. Totodată, gulaguri se numeau zonele situate, în mare parte, dincolo de Ural şi în Siberia, de unde cei ajunşi acolo, de obicei, nu se mai întorceau. În fine, se cunoaşte că instituţiile respective erau sub conducerea unei administraţii militare din cadrul NKVD, denumită Direcţia principală a lagărelor (Главное Управление Лагерей – rus.), de unde şi prescurtarea GULAG.
Ei bine, un gulag a existat şi la Chişinău, fapt ţinut în mare taină de autorităţile de la noi atât până la 1991, cât şi după. Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate al R. Moldova conţine un fond intitulat „Materiale documentare de filtrare şi trofeu în privinţa persoanelor repatriate în ţară în primii ani de după Războiul al Doilea Mondial şi foştii prizonieri de război”. Potrivit unui document oficial, emis de SIS, aici sunt stocate informaţii şi tot atâtea dosare pentru circa 48.000 de persoane originare din Basarabia, a căror soartă a fost influenţată, mai întâi, de cel de-al Doilea Război Mondial, şi apoi de acest gulag.
După cum sugerează denumirea fondului respectiv, el se referă la două categorii de persoane: a) persoane civile repatriate în RSSM în primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial şi b) foştii prizonieri de război. Precizăm că prin „repatriere” înţelegem aducerea cu forţa a basarabenilor care au rămas în România şi în alte state din Europa după 1944 sau au fost duşi la muncă forţată în Germania. Prizonierii de război erau ostaşii basarabeni din Armata Română luaţi în captivitate de sovietici pe frontul german, la gurile Donului sau la Stalingrad, inclusiv după 23 august 1944 pe teritoriul României. Aceste categorii de persoane, odată nimerite în mâinile sovieticilor, erau internate într-un loc special numit Centrul de filtrare şi trofeu care, de fapt, în cazul celui din Chişinău, era un minigulag local.
Ideea unor lagăre speciale apare la 1940 (faţă de gulagurile tradiţionale, care au apărut cu mult înainte), când circa 5,5 mii de soldaţi sovietici au ajuns în captivitate la finlandezi (toţi fiind trimişi într-un lagăr din reg. Ivanov, majoritatea judecaţi, iar soarta celor mai mulţi nu se cunoaşte). Ulterior, în luna decembrie 1941, Comitetul de Stat pentru Apărare al URSS – organul suprem executiv în timpul războiului – a emis o hotărâre care prevedea organizarea de lagăre, în cadrul NKVD, pentru verificarea „foştilor soldaţi ai Armatei Roşii, ieşiţi din încercuire, care au evadat sau au fost eliberaţi din captivitate”. Observăm că, potrivit concepţiei sovietice, aceşti soldaţi nu mai erau consideraţi ostaşi ai Armatei Roşii, ci „foşti”, adică duşmani. În lista persoanelor care trebuiau trecute prin asemenea lagăre au fost apoi adăugate şi persoanele civile care, din diverse motive, au nimerit peste hotarele URSS. Pentru a reglementa statutul unor asemenea centre, Lavrenti Beria, macabrul narkom al Securităţii din URSS, la 13 ianuarie 1942, a elaborat un regulament special. În scurt timp, au fost aprobate şi alte documente care reglementau statutul şi activitatea acestor centre.
De obicei, centrele se organizau în foste hale, cazărmi, imobile mari cu multe camere etc., dar neapărat şi cu un spaţiu mare la sol, pentru a găzdui un număr mare de oameni cu bunurile lor personale, cu garduri înalte, bine păzite. Printr-o hotărâre, s-a stabilit că alimentarea persoanelor din aceste centre se efectua la fel ca în gulaguri. Potenţialii „locatari” ai unor asemenea centre erau identificaţi de toate organele de represiune din URSS, iar odată căzuţi în mâinile lor erau aduşi aici de un convoi al NKVD. Comisia care se pronunţa asupra sorţii persoanei era compusă dintr-un reprezentat al NKVD, unul al NKGB, al treilea reprezentând SMERŞ-ul (unitatea militară care se ocupa de prinderea agenţilor străini, Смерть шпионам – rus.). Persoanele intrate aici erau supuse unei verificări, fiind trimise demersuri la câteva instituţii specializate pentru a se afla dacă există materiale compromiţătoare pe numele lor. În funcţie de răspunsuri, cetăţeanului fie i se întocmea o fişă personală, fie, dacă era suspectat, era supus unui interogatoriu. Celor cărora li se depistau unele elemente suspecte li se intenta un dosar penal şi erau trimişi în GULAG-ul mare. Din categoria aceasta făceau parte foştii soldaţi ai Armatei Roşii (căzuţi în captivitate la nemţi) şi cei din Armata Română (suspectaţi de colaboraţionism sau că au deţinut funcţii în administraţia română a Basarabiei etc.). Celor „curaţi” (duşi de bună voie la muncă în România sau în alte state) li se elibera, în loc de paşaport, o legitimaţie specială şi ei nu aveau dreptul să părăsească regiunea indiciată drept loc de trai. Se aflau la evidenţa NKVD, li se luau amprentele digitale.
Potrivit unor date, către vara lui 1945, în URSS activau 43 de lagăre de filtrare speciale, 26 de lagăre de filtrare, 74 de lagăre de control şi 22 de puncte de selecţie pe teritoriile Germaniei şi ale altor state din Europa de Est. Odată cu ajungerea Armatei Roşii la hotarele URSS, s-a decis înfiinţarea unor asemenea centre de filtrare şi trofeu pe linia graniţei.
Nu toţi foştii cetăţeni sovietici doreau să fie repatriaţi, fapt observat şi de aliaţii sovieticilor. Pentru a-i ademeni să revină, autorităţile comuniste asigurau guvernele american, englez şi francez, în ale căror zone se aflau cetăţeni sovietici, că aceştia nu vor fi supuşi persecuţiilor.
Despre existenţa Centrului de la Chişinău se pomeneşte într-un raport al procurorului general al RSSM, F. Doncenko, adresat la 17 ianuarie 1945 locţiitorului procurorului general al URSS pentru dosare speciale, general-maiorul de justiţie Vavilov: „Strict secret. Raport privind starea punctului de filtrare din or. Chişinău. Prin prezenta, Vă aduc la cunoştinţă următoarele: În RSS Moldovenească, sosesc cetăţeni ai URSS, care trebuie repartizaţi în diferite regiuni ale URSS, repatriaţi din România.
Pentru verificarea lor, din luna octombrie 1944, în or. Chişinău funcţionează un Centru de filtrare. Luând cunoştinţă de activitatea lui, am stabilit că reprezentantul Ministerului Apărării al URSS, al SCN [Sovietul Comisarilor Norodnici] al URSS şi SCN al RSSM este cel care conduce acest Centru. Centrul are o capacitate de 1.000 de persoane. Termenul de şedere în Centru a fost stabilit de 10 zile. Timp de trei luni, de când funcţionează, prin Centru au trecut circa 10.000 de persoane. Termenul de şedere, în anumite cazuri, se prelungeşte.
Actualmente, la Centru se află peste 2.000 de persoane, cu animale şi bunuri. Cred că, în procesul repatrierii, prin Centru trebuie să treacă nu mai puţin de 150.000 de persoane. La iniţiativa şi cu participarea mea, chestiunea Centrului a fost discutată de organele de resort din RSS Moldovenească.
Printr-o Hotărâre a SCN al RSSM, se prevede organizarea încă a unui Centru în or. Bălţi, cu o capacitate de 2.000 de persoane. Până în prezent, Procuratura nu a verificat activitatea Centrului. Consider că supravegherea activităţii Centrului trebuie pusă în sarcina procurorului militar sau a procurorului militar al NKVD al RSSM. Pun în discuţie acest subiect în faţa Dvs. în mod prioritar. Rog să fiu informat. Procurorul RSS Moldoveneşti, consilier de stat de justiţie de rangul III F. Doncenko”.
O altă informaţie despre Centrul de filtrare şi trofeu din Chişinău este furnizată într-o telegramă a lui Lavrenti Beria adresată conducerii URSS: „02.01.1945. Nr. 11/b. Strict secret. Tov. Stalin, Molotov şi Malenkov. NKVD a URSS raportează că, din momentul începerii activităţii centrelor de filtrare şi control pentru recepţionarea cetăţenilor URSS în patrie, până la data de 30 decembrie 1944 au fost recepţionate şi verificate 96.956 persoane. Inclusiv în RSS Ucraineană – 13.960, RSS Bielorusă – 7.228, RSS Moldovenească – 9.688, RSS Estonă – 18.456, Regiunea Leningrad – 45.011, Regiunea Murmansk – 2.610.
Din numărul total al acestora, au fost eliberate, cu permis de şedere la locul de trai, 38.428 persoane, trimise la comisariatele militare – 5.824 persoane, pentru încorporare, trimise pentru verificări suplimentare în lagărele speciale ale NKVD – 43.693 persoane. Printre cei verificaţi au fost depistate şi arestate 153 persoane, complici ai nemţilor, trădători de patrie”. Telegrama aminteşte despre două persoane descoperite la Centrul din Chişinău, cărora li s-au intentat dosare penale.
Problema repatrierilor cetăţenilor sovietici în URSS era una de interes naţional, aşa încât, de exemplu, vicecomisarul pentru afacerile externe al URSS Vîşinski adresa, la 23 aprilie 1945, o scrisoare lui Stalin, prin care îl informa că în România, 18 mii de foşti cetăţeni ai URSS nu doresc să se întoarcă în ţară. Vîşinski a propus repatrierea lor cu forţa.
Să reconstituim numărul (şi data) celor intraţi la Centrul de filtrare din Chişinău. Potrivit inventarului nr. 1 din arhiva SIS, prima partidă de basarabeni, în număr de 75, intră la Centru pe 20 decembrie 1944 (din raportul lui Doncenko vedem că Centrul fusese înfiinţat mai devreme). Numele celor intraţi sunt trecute în ordine alfabetică. Până la finele anului, Centrul a mai găzduit: la 22 decembrie – 32 persoane, la 26 decembrie – 161, la 27 decembrie – 110 şi 28 decembrie – 29. În total, în 1944 la Centru au fost aduse 411 persoane (credem că în registru erau trecuţi doar basarabenii, iar persoanele care nu erau originare din Basarabia erau luate la evidenţă la centrele în care erau trimise). Odată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a crescut şi numărul celor intraţi la Centru. Astfel, în 1945, la Centru au fost aduse 3.803 persoane, în 1946 – 8.853 persoane, în 1947 – 13.941 persoane. Către finele anului 1950, prin Centrul de la Chişinău fuseseră trecute 36.784 persoane, în anul morţii lui Stalin erau deja 46.416, iar la finele anului 1960 – 56.487 persoane. Ultima înscriere în registru datează cu 15 august 1995, fiind, de fapt, un dosar rătăcit prin arhivele altor instituţii militare şi transmis SIS-ului. La această dată, numărul persoanelor ale căror dosare se păstrează aici este de 58.955.
Deşi SIS-ul anunţă oficial că fondul respectiv conţine peste 48.000 de dosare, observăm că, în realitate, în cele 18 inventare ale acestui fond au fost înscrise 58.955 persoane. Diferenţa, de 10.955 de dosare, fie a fost comasată cu dosare identice ale aceleiaşi persoane, fie au fost trimise în alte centre de filtrare, fie au fost distruse. În registru, în dreptul a aproape jumătate dintre cei ajunşi la Centru este trecută inscripţia „Dosar special de cercetare” (Фонд специального делопроизводства – rus.), adică persoanei i s-a întocmit un dosar, ea „căpătuindu-se” cel puţin cu deportare pentru şase ani în regiunile periferice ale URSS.
Repatrierea foştilor cetăţeni ai URSS s-a terminat către 1948. În cinci ani, au fost repatriaţi în total în URSS circa 1,5 mln. de foşti ostaşi sovietici şi peste 3,5 mln. de persoane civile. Printre aceştia, au fost şi cele 58.955 de persoane trecute prin Centrul din Chişinău. Conform unor informaţii neconfirmate încă, gulagul de la Chişinău s-ar fi aflat în zona Spitalului „Toma Ciorbă”. Nu cunoaştem cât timp a activat centrul respectiv. Legea privind reabilitarea persoanelor supuse represiunilor politice vizează şi aceste persoane. În cea mai mare parte, ele aşa şi n-au fost reabilitate.
P.S. Soarta persoanelor trecute prin gulagul de la Chişinău (fişierele pe care le reproducem) a fost diferită: Mefodie Buruian a fost trimis la locul de baştină – Vasilcău, jud. Soroca, iar Constantin Amardeoli (Amarghioalei?) s-a ales cu deportate în RASS Komi, pe un termen de şase ani.
P.P.S. Pe teritoriul fostei RSSM a mai existat un centru de filtrare la Bălţi şi altul la Bender (Tighina). Pentru zona de sud a Basarabiei, au fost deschise centre de filtrare la Ismail şi Cetatea Albă, dar acestea ţineau de RSS Ucraineană.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
