În secolul XIX Nicolae Casso a fost alături de Matei Cotruță unul din pilonii de boltă ai mișcării naționale din Basarabia. Președintele de onoare al Societății Scriitorilor din Basarabia, Pavel Cuzminschi de la Brătușeni, peste ani avea să argumenteze această poziție.
În 1881 tânărul magistrat P. Cuzminschi a fost ales preşedinte al Zemstvei jud. Bălţi. Debutul său în această carieră s-a produs astfel:
„Iar înainte de a fi ales (şi probabil cu scopul ca să fiu ales) destinul a intervenit şi de astă dată în persoana unui prieten al meu Mişu Ciuhureanu (fiul conului Mihalache de la Gălăşeni), care stând într-o zi de vorbă cu mine, m-a întrebat:
– „Da la conu Nicolae ai fost?”
– Care conu Nicolae?
– „Păi, conu Nicolae Casso de la Chişcăreşti, şeful judeţului nostru”.
– Ce să caut eu pe acolo? am ripostat.
– „Cum ce să cauţi, naivule? Nu ştii oare că fără consimţământul dlui Casso nu se face la noi nimic, nimic? Şi apoi conu Nicolae e o fire interesantă şi cu toate astea un românofil sincer. Hai, înhamă caii şi fuga la Chişcăreni!”
L-am ascultat pe Mişu, m-am dus la conu Nicolae şi n-am regretat că m-am dus.
„Sper, că n-ai uitat limba mamei?” fu prima întrebare a lui Casso. Şi apoi alte întrebări, un fel de examen în cursul căruia am discutat şi chestia „dualismului” ruso-român (sau româno-rus) şi speranţele de viitor, şi tutti-quanti. Aşa încât după ce mi-am absolvit „examenul”, conu Nicolae mi-a propus să candidez la preşedinţia zemstvei. Peste câteva luni am candidat şi am reuşit. Iată cum a început o nouă perioadă a vieţii: activitatea cetăţenească.”
(Pavel Cuzminschi Din amintirile unui moșneag basarabean //Viața Basarabiei, 1934, nr.9. pag.9-12)
În revista Din trecutul nostru din 1936, (nr.28-30, p.50), Gheorghe Bezviconi scrie: „…își găsesc originea la Negades din Epir. Strămoșul lor, Ștefan, a venit în Basarabia în 1823 și s-a căsătorit cu Roxandra P.Leonard, din care i s-au născut copiii: Constantin (1837), Aristid, Neculai și
Elena Gh. Donici. Cumnatul lui Șt. Casso, Egor Leonard, în 1855, certat cu dânsul pentru moștenirea lui Vasile Leonard, fratele său, i-a
stabilit următoarele date de obârșie, pe care le-a expus în rapoarte:
Șt. Casso era fiul unui negustoraș din Negades, Constantin, ceea ce în 1833 recunoștea însuși Casso, care își zicea emigrant în Moldova, purtând rangul de căminar. Mai târziu, Casso a dovedit că tatăl său a fost în Moldova, venind aci în 1793 cu Mihail Sutzo-Vv., care l-a făcut sărdar. Ambele ranguri de boierie Leonard le numea false, Casso fiind băiat la băcănie, apoi negustor la Iași (1816-21). Pribegind pe timpul Eteriei în Bucovina, el a jefuit pe stăpânul său, Petrino, refugiindu-se în Basarabia, de unde cerea extrădarea lui guvernului austriac. În originea aceasta, acoperită în negura necunoașterii, – spun bătrânii, e de căutat izvorul naționalismului fiului lui Ștefan, Nicu Casso, care vroia înadins să se arate moldovean get-beget, Casu”.
În primul volum al Basarabiei necunoscute (1993), în capitolul dedicat lui Ștefan Gonata am plasat și o fotografie, în care pozau patru gimnaziști: Al. Exarh, Aristid Casso, N.A. Donici și Ștefan Gonata. Aristid Casso (1838-1920) a fost fratele „filozofului din Chișcăreni”, Nicolae Casso. Fire romantică, îi plăceau călătoriile. Prefera să se plimbe pe străzile Parisului chiar în zilele Comunei, atunci când aflarea în stradă era riscantă, culegând aplauzele pline de admirație ale francezilor.
S-a căsătorit cu o domnișoară bogată, Alexandra, fiica negustorului Spiridon Mavro-Biazi. În familia lor s-au născut doi copii:
Alexandra (1862-1915), măritată cu Alex.N.Krupenski și Leon (1865-1914), figura cea mai remarcabilă a acestui neam, ridicându-se, prin inteligența-i la cele mai înalte posturi în imperiul rus, fiind ministru al instrucției publice. Spre deosebire de unchiul său Nicolae care a fost un bun patriot filo-roman, Leon a fost o slugă devotată țarismului.
Timpul a fost indulgent cu noi și, atunci când am încercat să conturăm chipul lui Nicolae Casso, am descoperit multe informații surprinzătoare.
S-a născut la 10 mai 1839 în satul Ciutulești, jud. Soroca. A făcut studii la Liceul Richelieu din Odesa, la secțiunea juridică care cumula cursul școlii medii și pe cel universitar. A terminat studiile la 30 iunie 1859 și a plecat la Paris unde s-a înscris la Facultatea de Medicină, dar aceste studii n-au avut finalitate.
A fost un autodidact în sensul că n-a încetat pe tot parcursul vieții să studieze și să-și desăvârșească cunoștințele având predilecție
pentru limbile străine cunoscând șapte dintre ele, inclusiv ebraica.
Pasiunea pentru carte și artele frumoase s-au materializat prin formarea la conacul de la Chișcăreni a unei biblioteci foarte mari, bogate în rarități și a unei colecții de artă. Însuși conacul era o bijuterie arhitectonică, pe care Ion Pelivan o descrie astfel:
„În privința conacului, construit după planul cunoscutului arhitect din Chișinău Bernardazzi-bătrânul, avem o interesantă mărturie a dnei Olga Crușevan, care povestește, că „N. Casso și-a clădit conacul după modelul „Chataux sur Loaire”. Acest conac a fost un fel de muzeu, în care se adunau obiecte prețioase și autentice franceze de la Renaissance până la Empire, obiecte care se raportau la tot interiorul”.
Florile, mărturisește tot dna Crușevan, erau un obiect de cult al lui Nicolae și al Smarandei Casso. „Așezarea buchetelor de flori aduse dimineața la conac de grădinarul belgian, alcătuia un adevărat ritual”.
Iar una din minunile conacului din Chișcăreni era parcul… „minunatul palat” avea un parc și o livadă de 56 de desetine.
Pentru înființarea parcului, N. Casso a adus pomi seculari din pădure, iar pentru plantarea lor a pus să se sape gropi uriașe. „Astfel, zice dna Crușevan, ca prin minune s-a ridicat la Chișcăreni această seigneurie adevărată”.
În mijlocul parcului, N. Casso a ridicat o movilă înaltă, spre vârful căreia ducea un drum în serpentină (O.Crușevan). În vârful movilei, pe micul platou, fură instalate mai multe bănci și o masă.
De pe acest platou, ca și de pe vârful masivului Măgura ce se află în apropierea Chișcărenilor, N. Casso, în ceasuri de amărăciune și de nostalgie, avea obiceiul să-și îndrepte privirile și gândul spre Iași, vechea și scumpa lui capitală a Moldovei, parcă ar fi vrut să ceară de la rudele și prietenii de acolo ajutor și încurajare, iar în schimb să le împărtășească suferințele fraților basarabeni, ce zac în robia muscălească.”. (Fapte trecute și basarabeni uitați (Chișinău,1992, pag.256-257)).
Soția lui Nicolae Casso, a fost o distinsă femeie Smaranda Bantâș (1846-1913), provenind dintr-o veche familie moldovenească, înrudită cu neamul Cantemir, Bașotă și Bantâș-Kamenski, stabiliți odată cu Dimitrie Cantemir în Rusia. Tatăl ei a fost mareșalul nobilimii din jud. Chișinău, Dimitrie Ion Bantâș (1814-?). După mama Anastasia Pogor (1824-?) ea se înrudea cu Vasile V. Pogor, care îi era unchi și unul dintre fondatorii societății „Junimea” pentru care N. Casso a donat o tipografie. Ea a iubit mult călătoriile, după moartea soțului a preferat să rămână la Paris și s-a stins din viață când vizita piramidele din Egipt.
Nicolae Casso a ocupat diverse funcții de răspundere: asesor la Tribunalul Regional Iași (Bălți-Soroca) (1860-1863), director onorific al Școlii Județene nr.2 din Chișinău (1862), deputat în Comisia pentru orânduirea prestațiilor (1863-1865), judecător de pace onorific (1869, 1873, 1881, 1884,1887, 1890), mareșal al nobilimii jud. Bălți (1888-1896).
Fiind liderul neformal al zemstvei din Bălți, contribuie direct la construirea a două spitale, unul în Bălți, altul la Flămânzeni. Pentru spitalul din centrul județean el comandă proiectul în Germania, arhitectului Nis, din Drezda.
A dat un exemplu în activitatea de deschidere a școlilor primare moldovenești. Prima dintre ele fiind deschisă chiar la Chișcăreni. În total a reușit să deschidă cinci școli primare. Copiii capabili din aceste școli erau selectați și ajutați să-și continue studiile. Un caz elocvent este cel al lui Sergiu Rădăuțanu, care a fost trimis la studii la liceu, la Iași, apoi la Facultatea de Drept din Paris, la Sorbona. Când a revenit la baștină l-a împroprietărit cu 500 de desetine de pământ. Acest Sergiu Rădăuțanu a avut un fiu, Ion, scriitor și profesor de franceză și un nepot Sergiu Rădăuțanu care a fost academician și fondatorul Universității Tehnice din Moldova.
După 1896 se retrage treptat din viața publică. Motive serioase erau două: înaintarea în vârstă și șubrezirea sănătății, iar pe de altă parte administrația țaristă a înăsprit la maximum legislația pentru a preveni și a curma orice aspirație națională.
Alexandru N. Krupenski, unul dintre ultimii mareșali ai nobilimii basarabene (1908-1912) oponent convins al activităților și orientării politice a lui N. Casso în 17 ianuarie 1926, într-un răvaș adresat din Paris lui PanV. Sinadino l-a caracterizat astfel:
„…Copii nu a avut. Toată viața a fost un românofil pasionat, un poporanist și un dușman înverșunat absolut a tot ce era rusesc.
…Totdeauna a fost în opoziție fățișă cu guvernul. Cu toate acestea, a fost de câteva ori, câte trei ani, mareșal al județului Bălți.
În Zemstvă juca rolul de „dictator”… A fost un om de o cinste cristalină.”(Ion Pelivan, pag.278).
Nicolae Casso avea probleme de sănătate: astmă, dureri cardiace, de ficat și insomnie. La sfatul medicilor a plecat în 1903 să se trateze la Paris, unde într-adevăr la început s-a simțit mai bine. Dar în 1904, s-a stins subit din viață.
În studiul citat la pag.298, Ion Pelivan consemnează:
„N. Casso a fost înmormântat la cimitirul „Père Lachaise” din Paris.
Autorul acestui studiu, care în 1920 se găsea la Conferința de Pace, în calitate de delegat al Basarabiei, a vizitat mormântul lui N. Casso și a fost adânc impresionat de următoarea inscripție scurtă în limba română, inscripție gravată pe o placă de marmoră de un roșu închis, așezată pe mormânt:
„NICOLAE CASSO
născut în Basarabia la 1839
răposat la Paris în 1904”
Placa are săpată la mijloc o cruce, iar mormântul este împrejmuit cu un modest grilaj de fier.”
Decedată la 23 martie 1913 Smaranda Casso a fost adusă și înhumată alături de soțul ei. Copii n-au avut, de aceea numele bun al lor a fost în scurtă vreme dat uitării.
Îndemnat și ghidat de descrierea lui Ion Pelivan, în toamna lui 2013 am fost la acest cimitir din Paris, dar n-am găsit mormântul. Poate n-am avut noroc ori poate expirase termenul arendei și n-a mai avut cine plăti în continuare și locul a fost cedat unei alte persoane…
Cu toate acestea consider că șanse pentru a-l descoperi încă mai există…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
