Conform Evangheliei nimeni nu e recunoscut ca profet în ţara lui. Şi atunci, vorbind totuşi de „văzători”, fiecare are discipoli, dar şi opozanţi (profet sau prooroc înseamnă a vedea înainte, dar şi a cunoaşte – aşa se explică existența şcolilor de profeţi din Vechiul Testament).
Îl numesc profet pe Paul Goma datorită vieţii pe care a trăit-o. Un scriitor deosebit de talentat, trecut prin puşcărie, alungat din ţară, devenit apatrid, iubit şi hulit în egală măsură. Deci, dacă ţinem cont de această extrem de scurtă descriere, putem să îl numim pe Paul Goma un profet al Basarabiei. În timp ce unii îl ţin în inimă, alţii îl ţin la distanţă. Paul Goma este iubit ca un profet, alungat ca un profet, metaforic vorbind – ucis cu pietre ca un profet.
Cei mai mulţi se tem de Paul Goma. Dacă îl vom pomeni, ne vom face o bătaie de cap în plus – spun unii. Şi în ciuda mărturiei literaturii lui şi a vieţii lui deopotrivă, există în multe straturi ale societăţii un joc sinistru, respingător: „Feriţi-vă de Paul Goma”.
Am vrut să subliniez această poveste pentru că anul acesta, la Salonul Internaţional de Carte, a existat un premiu special intitulat „Premiul Paul Goma”. Şi acest lucru m-a bucurat peste măsură! Fiindcă ne-am săturat de prea multă vreme să vedem că oamenii importanţi sunt veneraţi doar după moarte. Sau atunci când, din perspectiva noastră, nu mai pot face nimic.
E o situaţie cu care ne-am obişnuit de mii de ani. O să vă dau un exemplu: Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat de două ori din Constantinopol. A şi murit în exil în anul 407. Ca un exilat, ca un om rău, ca o persoană de care Constantinopolul trebuia să se lipsească cu orice preţ. Câţiva ani mai târziu, în 430 – dacă nu mă înşel, a fost primit ca un sfânt. Locuitorii care i-au întâmpinat racla l-au plâns şi l-au aşezat în catedrală.
Când am citit povestea asta, mi s-a părut aşa de cinică, încât aproape că aş fi preferat ca Sfântul Ioan Gură de Aur să rămână un sfânt exilat.
