Un stat falimentar cu sport elitar

Olimpicii noştri de la Londra au mai dat naştere unui paradox. De fapt e un paradox care persistă în sportul moldovenesc de când există R. Moldova ca stat independent, doar că ceea ce se întâmplă zilele astea la Jocurile Olimpice îi dă consistenţă, întregindu-l. În condiţiile unui stat semiexistent, pseudoindependent, cu grave probleme de identitate, dezbinat de diferiţi „patrioţi” şi „unionişti”, care îşi rup capetele prin diferite oraşe ale ţării, în condiţiile unui stat ocupat de o forţă străină, care întreţine un regim separatist la Tiraspol (şi influenţează politicile de la Chişinău), cu mii de cetăţeni împrăştiaţi prin toată lumea din cauza mizeriei, sărăciei şi lipsei de perspective în propria ţară, o mână de sportivi talentaţi încearcă să demonstreze lumii întregi că acest stat există. Şi nu numai există, dar poate genera şi performanţe de nivel mondial.

În ciuda tuturor încercărilor celor care au condus R. Moldova de a ucide sportul moldovenesc – prin indiferenţă, lipsă de interes şi atitudine, prin distrugerea metodică a stadioanelor, terenurilor de sport sau a sălilor sportive, prin lipsa de viziune asupra dezvoltării sale sistemice, prin neglijarea aspectelor fundamentale în care funcţionează sportul de performanţă, dar mai ales în ciuda tuturor incapacităţilor de a oferi o perspectivă şi un viitor acestui stat, apare o Cristina Iovu care câştigă bronzul la Olimpiadă cu zâmbetul pe buze, apare un Anatol Cîrîcu, un Făt-Frumos din poveştile moldoveneşti, care arată ca un munte de încredere şi putere la haltere, trântind de pământ mari campioni din ţări şi mai mari, apare un Vasili Belous din Grimăncăuţi, care poate fi oprit doar de un campion mondial în turneul olimpic de box, apare un copil-minune, Dan Olaru, care la 15 ani bate american şi britanic la tir cu arcul, apare un Ion Luchianov din Slobozia-Duşca, care chiar dacă nu are un stadion adecvat probei sale, este în topul mondial al performanţei, ocupând locul 10 în concursul olimpic. Pot continua la nesfârşit lista marilor campioni pe care i-a dat această ţară de când arată că este independentă.

Dar nu la asta vreau să mă refer acum, pentru că la aceste performanţe ne vom mai întoarce. Vreau să mă adresez celor care au condus R. Moldova în toţi aceşti ani de independenţă şi care n-au înţeles un lucru simplu – talentul nu poate fi omorât sau oprit. Talentul nu cunoaşte frontiere, rasă, origine socială sau etnică. Celor care ne-au condus şi ne conduc vreau să le ofer un exerciţiu de reflecţie, să înţeleagă de ce în unele ţări sunt mai mulţi copii talentaţi şi campioni decât în altele şi cum devin campioni copiii noştri.

Conform cercetărilor moderne privind selecţia copiilor, în lume se nasc trei-patru copii talentaţi la 10 mii de oameni. Asta indiferent de loc, origine etnică sau socială. Ca aceştia să devină mari campioni, este nevoie de patru lucruri – aptitudini, antrenament, atitudine, dar mai ales de ambianţă. Este formula celor patru „A”, pe care o ştiu toţi copiii mei pe care îi antrenez în clubul de box sau cărora le predau la universitate. Ambianţa joacă un rol crucial în performanţa de orice gen. Prin ambianţă înţelegem contextul de normalitate socială, politică sau economică, care îţi oferă confortul psihologic, sportiv sau existenţial pentru a obţine rezultate. Cum se creează această ambianţă ne-a demonstrat-o Spania, care dintr-o naţiune europeană ordinară prin sedentarism şi comoditate a devenit o forţă sportivă majoră europeană şi mondială. Spania le are pe Real şi Barcelona la fotbal, naţionala superbă de fotbal (care a triumfat, pe rând, la Campionatul European 2008, Campionatul Mondial 2010 şi Campionatul European 2012), baschet şi handbal (atât la femei, cât şi la bărbaţi), îi are pe Fernando Alonso (Formula 1), Rafael Nadal (tenis) sau Jorge Lorenzo (motociclism). Asta pentru că, în 1978, spaniolii au trecut, prin consens social şi politic, în Constituţia ţării faptul că „…educaţia fizică şi sportul trebuie încurajate şi promovate”. Cum Constituţia este Legea fundamentală a unui stat, acest deziderat a fost conservat şi promovat cu insistenţă, indiferent de cine a participat la guvernare.

Cazuri de acest gen sunt multiple, putem veni şi mai aproape de noi, la state ex-comuniste, mici ca şi noi, dar care, datorită politicilor de stat, au devenit naţiuni sportive, cu performanţe remarcabile pe arena internaţională: Slovenia, Estonia, Croaţia, Slovacia, Cehia, Ungaria, Lituania etc.

Rezultatele sportivilor noştri sunt un rezultat al talentului, muncii şi atitudinii acestora şi a antrenorilor lor, sunt performanţe de sacrificiu, obţinute prin sănătatea, timpul, uneori chiar nebunia celor care îl practică. Am trecut şi eu prin asta: fără săli şi stadioane adecvate de antrenament, fără echipament, fără medicaţie, fără pregătire psihologică, fără bani, de multe ori flămânzi şi îngheţaţi de frig în săli fără apă caldă, cu incertitudini dacă statul îţi va da sau nu bani pentru competiţiile pentru care te pregăteşti, cu remunerări ce întârzie ani de zile pentru medaliile obţinute la Mondiale sau Europene (titlu de vicecampion european l-am câştigat în 1999, iar banii pentru medalie i-am ridicat în 2001, dar şi atunci în context de campanie electorală organizată de Dumitru Braghiş, pe atunci prim-ministru).

Acum să ne imaginăm câţi copii talentaţi au „omorât” guvernanţii noştri timp de douăzeci de ani de independenţă, câte talente îngropate sau oferite altor state din cauza incapacităţilor de a înţelege importanţa politică, socială, economică şi propagandistică a sportului. Dacă ar conştientiza acest lucru, politicienii ar sta departe de sportivii noştri, atunci când aceştia ar veni cu medalii de la Europene, Mondiale sau Jocuri Olimpice. Pentru că politicienii moldoveni nu-şi merită sportivii şi campionii, care prin efortul lor zilnic forjează în lume identitatea unei ţări pe care guvernanţii noştri au băgat-o în rahat. Unicele probe la care politicienii noştri ar putea concura cu succese împotriva lor (şi a noastră) sunt la hoţie, corupţie, ipocrizie şi minciună. Asta face diferenţa dintre sportivii şi politicienii din R. Moldova.

În statele vecine cu cât realităţile tranziţiei erau mai dificile, cu atât mai mari erau aşteptările societăţii faţă de succesele sportivilor, echipelor naţionale sau de club, sportul devenind un simbol al unităţii în aceste timpuri critice. Pentru statele vecine, perioada postcomunistă a constituit doar începutul unei noi culturi sportive, iar valoarea genetică şi umană a sistemelor lor sportive fiind una de mare talent a avut nevoie doar de timp şi susţinere concertată pentru reala sa dezvoltare şi înflorire.

Unde ne aflăm noi din acest punct de vedere? Sportul moldovenesc, prin rezultatele sale, este cu mult deasupra performanţelor societăţii moldoveneşti din mai multe puncte de vedere, are propriile mecanisme de funcţionare şi reproducere. Dar cât timp poate dura asta în condiţiile în care sacrificiile acestor sportivi nu sunt întreţinute de politicile statului? Cred că ar trebui să reflectăm cu toţii mai profund asupra acestui lucru, dacă dorim să mai existăm în această lume. Atât ca stat, cât şi ca performanţă sportivă.