La întoarcere Kennedy le-a audiat, iar experții aveau viziuni atât de diferite asupra situației din Vietnam, încât președintele i-a întrebat dacă au vizitat aceeași țară.
Cei care au comentat sau analizat summitul Parteneriatului Estic de la Riga de asemenea l-au considerat, în mod diferențiat, fie un eșec sau un succes, de parcă ar fi fost vorba de două întâlniri diferite. În realitate, acest summit a fost unul fără istorie, de care rareori se va aminti. Dar poate niciodată. Pentru că n-a avut nicio finalitate palpabilă care să fie măcar înregistrată în analele sau manualele de istorie.
Din momentul realizării celui mai mare val de extindere în anul 2004, când în Uniunea Europeană au intrat zece state, majoritatea dintre care ex-comuniste și chiar ex-sovietice, strategia europeană de extindere a fost un succes continuu: a fost articulată Politica Europeană de Vecinătate, care stabilea un climat de colaborare și influențare a vecinătății apropiate; s-au semnat Planuri de Acțiune cu majoritatea dintre aceste state, care creau un cadru oficial al relațiilor cu UE; într-o perioadă ulterioară alte trei state deveneau membre ale comunității europene (România și Bulgaria în 2007, iar Croația în 2013), ridicând numărul statelor la 28. În anul 2009, pentru a da o nouă dimensiune de aprofundare a relațiilor cu fostul spațiu sovietic, UE a lansat, la inițiativa Poloniei și Suediei, Parteneriatul Estic (PE), ce urma să complementeze dimensiunea nordică a politicii de vecinătate, oferind o platformă instituționalizată pentru discutarea acordurilor de viză, liber schimb și de colaborare strategică cu Ucraina, Moldova, Belarus, Georgia, Armenia și Azerbaidjan, dar evitând subiectul controversat al aderării acestora la Uniunea Europeană.
De ce un Parteneriat Estic?
Având în vedere interesul pentru vecinătatea estică, Uniunea Europeană a creat un cadru special de cooperare cu cele şase state din această zonă. Obiectivele principale ale Parteneriatului Estic vizează proiectarea în regiune a unui climat de securitate, stabilitate democratică şi progres economico-social, printr-o mai puternică asociere politică şi integrare economică, precum şi facilitarea apropierii statelor partenere de valorile şi normele UE, în conformitate cu aspiraţiile şi capacitatea individuală a acestora. Parteneriatul Estic a fost lansat cu ocazia Summitului de la Praga, la 7 mai 2009, în format UE 27 (la nivelul şefilor de stat şi de guvern) şi șase reprezentanţi ai statelor ţintă: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Ucraina, R. Moldova şi Belarus.
Parteneriatul Estic cuprinde două dimensiuni:
• bilaterală – negocierea de Acorduri de Asociere, realizarea unor Zone Cuprinzătoare de comerţ liber şi posibilitatea unui regim de călătorie liber de vize;
• multilaterală – 4 platforme tematice: „Democraţie, bună guvernare şi stabilitate”, „Integrare economică şi convergenţă cu politicile comunitare”, „Securitate energetică” şi „Contacte între persoane”, paneluri de lucru la nivel de experţi şi programe-pilot care permit angajarea partenerilor ca un grup, fiind vector de facilitare a schimbului de informaţii şi experienţă în procesele de tranziţie, reformă şi modernizare.
Dezvoltarea PE se realizează în baza Foii de Parcurs, lansată la 15 mai 2012, sub forma unei Comunicări comune a Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate şi a Comisiei Europene şi dezbătută în cadrul unei reuniuni ministeriale a Parteneriatului Estic (Bruxelles, 23 iulie 2012). Summiturile PE au loc la fiecare doi ani (primele trei au avut loc în Cehia, la Praga la 7 mai 2009, în Polonia, la Varşovia, 29-30 septembrie 2011 și în Lituania, la Vilnius, 28-29 noiembrie). În cadrul întâlnirilor în acest format se discută implementarea şi realizările PE, se definesc obiectivele pentru următorii doi ani şi sunt stabilite perspectivele de viitor. Rezultatele reuniunii sunt reflectate în Declaraţia comună, care devine astfel punctul de plecare pentru dezvoltarea ulterioară a PE.
Între Vilnius și Riga: radiografia unei mutații geopolitice
În mod oficial, întâlnirea de la Riga urma să evalueze progresul înregistrat în relațiile dintre UE și statele PE în perioada ce s-a scurs după Summitul de la Vilnius. Din mai multe puncte de vedere întâlnirea din capitala lituaniană a fost una istorică: Ucraina n-a semnat Acordul de Asociere, determinând o schimbare geopolitică spectaculoasă, generată de proteste interne în țara vecină, culminate cu răsturnarea președintelui Ianukovici, anexarea Crimeii de către Rusia și destabilizarea din estul Ucrainei, soldată cu pierderea controlului Kievului asupra regiunii date. Aceasta, pe fundalul unei crize fără precedent în relațiile dintre Occident și Rusia, cel puțin, de la sfârșitul Războiului Rece. Pe de altă parte, R. Moldova și Georgia au semnat Acorduri de Asociere cu UE, fapt ce le făcea să privească cu optimism spre următorul summit al PE, cu speranțele unei eventuale luări în considerare a calității de stat-candidat la accedere.
Faptul că Summitul de la Riga a fost unul al „supraviețuirii”, fără vreo miză, era previzibil, iar acest fapt n-a depins doar de voința statelor din parteneriat. În lumina crizei din Ucraina, exista o speranță că liderii europeni ar putea propune acțiuni decisive pentru a intensifica relațiile cu statele PE. Spre dezamăgirea mai multor state est-europene și a celor din parteneriat, acest lucru nu s-a întâmplat. Summitul de la Riga n-a determinat schimbări fundamentale în relațiile cu vecinii estici și nici n-a acutizat confruntările dintre UE și Rusia. Dacă în ajunul întâlnirii de la Vilnius din noiembrie 2013 Angela Merkel a folosit un limbaj clar, declarând că Rusia nu are dreptul să considere statele postsovietice o sferă privilegiată de interes, atunci un an și jumătate după războiul devastator din Ucraina, liderul german a folosit o retorică mai calmă înaintea întâlnirii de la Riga, menționând expres că PE nu este o politică expansionistă a UE și nu este îndreptat împotriva Rusiei. În timp ce a reiterat că vecinii estici ai UE sunt state suverane, ce au dreptul să-și aleagă orientarea geopolitică, Merkel a respins, spre dezamăgirea multora, ideea că PE este o politică preparatoare de aderare la UE.
Există, cel puțin, două raționamente pentru care politicienii europeni, inclusiv Merkel (dar și Donald Tusk) nu au dorit să aducă o nouă abordare pe agenda PE: a. faptul că mai multă politică proactivă ar acutiza și mai mult confruntarea geopolitică dintre Rusia și Occident; b. dezamăgirea majorității oficialilor europeni față de ritmul scăzut al reformelor și nivelul ridicat de corupție în principalele țări partenere, atestat din noiembrie 2013.
În primul caz, pornind de la propriile probleme ale UE, în special criza umanitară mediteraneană și potențiala ieșire a Greciei din zona euro, liderii europeni au decis să nu forțeze nota, refuzând cererea guvernului ucrainean de a oferi o foaie de parcurs pentru accederea la UE. Probabil oficialii europeni au temerea, nu lipsită de temei, că orice referință la perspectiva de aderare ar fi generat o escaladare a conflictului din Ucraina de Est.
În cea de-a doua situație, procesul de reformare în Ucraina, Georgia și Moldova, țări ale căror guverne au semnat acordurile de asociere pentru a întări relațiile cu UE, a intrat într-un declin evident, o realitate convenabilă și pentru oficialii de la Bruxelles, care căutau motive de a nu avansa în agenda de integrare. Ucraina este preocupată cu lupta din estul țării și din acest motiv abia dacă se poate concentra asupra implementării unei agende extinse de reformare, inclusiv măsurile de eradicare a corupției endemice și reforma curților de justiție și procuraturii. În R. Moldova partidele proeuropene instalate la guvernare din 2009 nu au reușit să genereze o justiție independentă și instituții anticorupție efective, nivelul de încredere față de aceste partide scăzând treptat, odată cu lipsa de încredere în vectorul european ca opțiune de dezvoltare durabilă a țării. Victoria la limită a forțelor proeuropene la alegerile din 30 noiembrie 2014 a fost urmată de excluderea unei componente importante din angrenajul de guvernare, ceea ce a diminuat substanțial suportul segmentului european pentru actuala coaliție de guvernare. Colaborat cu faptul că o mare parte din susținătorii și alegătorii PLDM s-au deplasat spre PPEM, iar acesta la fel nu se regăsește în actul de guvernare, lucrurile complică și mai mult perspectivele acestei alianțe proeuropene, iar odată cu aceasta și încrederea în vectorul european în societatea moldovenească.
Furtul băncilor, dezamăgirea în actul de guvernare european și ofensiva geopolitică a Rusiei a născut trei forme de protest alternativ, care pot răsturna în scurt timp situația politică, dar și geopolitică din R. Moldova. Pe stânga avem o coalizare a forțelor promoscovite, care doresc răsturnarea actualei guvernări și inversarea orientării externe a R. Moldova. La dreapta avem un protest social accentuat, ancorat în Platforma pentru Demnitate și Adevăr, care dorește o clarificare a situației legate de jaful sistemului bancar, iar ca fundal general, protestul față de legitimitatea actului de guvernare în sine. În același timp asistăm la o reactivare a unei mișcări unioniste, în esență de sorginte naționalistă, dar care are câteva elemente diferite față de mișcarea unionistă de la începutul anilor 1990. Pe de o parte, unirea este văzută ca o expresie firească a unității românești, pe de alta, însă, este o consecință a lipsei de încredere în statul R. Moldova și în actul de guvernare proeuropean, care a uzurpat ideea de integrare europeană pentru propriile interese. Dacă mai punem în cont și faptul că această mișcare unionistă are în față o nouă generație, tânără, crescută în anii independenței, dar care n-a putut fi convinsă de legitimitatea statalității, atunci lucrurile chiar ar putea evolua într-un fel spectaculos. Mai ales pe fundalul crizei din Ucraina și a lipsei unei perspective clare de integrare europeană din cauza falimentului actului de guvernare „european”. Prin urmare, „fantoma unionismului” bântuie prin R. Moldova și poate oricând prinde contur politic în condițiile unei invazii ruse la Nistru sau a eșecului de a aduce o schimbare reală în țară.
Dacă privim la Parteneriatul Estic prin prisma anului 2009, când nu eram nicăieri și Voronin blama inițiativa, considerând-o „o încercuire a Rusiei”, atunci Summitul de la Riga este un succes, pentru că a păstrat cadența unei aparențe de perspectivă europeană. Privită însă prin prisma Summitului de la Vilnius, când lucrurile s-au dezvoltat spectaculos și așteptam o continuitate europeană clară, această întâlnire de la Riga a mai îngropat doi ani din viața noastră, pentru că ei au trecut în van, fără a ne apropia în vreun fel de spațiul european.
