De mult n-am fost de faţă (sau poate că niciodată?) la o despărţire atât de grea şi mută, încât să-mi stoarcă lacrimi. La Aeroportul Chişinău, o femeie răvăşită de durere, cu părul galben şi ochii roşii de plâns, îl strângea, tremurând, la piept pe un bărbat cu mustaţă şi ochii cărunţi de întristare, care privea doar în pământ. Nu scoteau nicio vorbă. Deşi aşteptau în rând ca să-şi predea genţile pentru avionul spre Roma, nu se încumetau să se mişte din loc şi toată lumea îi ocolea grăbită. Erau atât de frumoşi împreună, încât atunci când ea a trecut nesigură de linia roşie din vamă, iar el a rămas împietrit locului, am simţit că s-a comis o crimă în faţa naturii. L-am întrebat pe bărbat ce se întâmplă şi am aflat doar atât: cei doi sunt din satul Ţâra, ea lucrează de zece ani în Italia, el stă singur-singurel în sat…
Întâmplarea m-a pus pe gânduri, pentru că aveam şi eu bilet pentru Roma. Oare nu greşesc? OK, am lăsat la Chişinău toate baltă şi m-am pornit în Italia, dar ce-am să fac acolo? Am să hoinăresc pe drumuri sau… am să construiesc case pentru italieni? Imediat însă m-am supărat pe mine: în asemenea momente, cale de întoarcere NU MAI EXISTĂ. Pe femeia cu părul galben nu am mai văzut-o, deşi era în acelaşi avion. Dar pe pista de decolare, alte două femei mi-au atras atenţia. „Hai, fa Marie, să mai tragem un gât de aer de-al nostru şi gata…”. Respirau ambele adânc. Bine, fa Marie, am vrut s-o întreb, dar unde te duci? N-ai copii aici, de ce nu stai acasă? Nu laşi şi tu în urmă un suflet distrus, ca şi bărbatul din Ţâra? Dar am închis ochii şi am urcat în avion. La urma urmelor, putea să-mi reproşeze: „Da’ tu, măi pierde-vară, încotro te-ai pornit?”. Doar ştiţi cum sunt moldovencele noastre…
De ce am venit la Roma? Pentru că, în clipa în care m-am hotărât să plec din RM, mi-am amintit că „toate drumurile duc la Râm”. Ce-am să fac apoi, nu ştiu… De aceea, când am ajuns aici, am rătăcit mai mult timp prin Aeroportul Fiumicino. La un moment dat, am văzut în faţă o femeie în vârstă, cu o geantă uriaşă la picioare. M-a întrebat ceva în italiană, dar paşaportul moldovenesc din mână o trăda că şi ea e de-a noastră. I s-a rupt geanta, mi-a spus, rugându-mă s-o ajut. Mână de la mână, am asudat amândoi, târând frăţeşte gentoiul până la ieşire, adică până am dat nas în nas cu Roma. Aici, n-am mai reuşit să mă dezmeticesc – moldoveanca, cu tot cu geanta ei, a dispărut cât ai clipi din ochi …
Am luat trenul spre Termini – gara de trenuri din Roma, unde se spune că fraţii noştri moldoveni îşi vând unul altuia locuri de muncă. În vagon se vorbea în toate limbile, dar cel mai puţin în italiană. Şi la Termini am găsit o singură moldoveancă. Aşezată pe un scaun, tăcea. N-am putut lega capăt de vorbă cu ea, cu o singură excepţie. Când a trecut pe lângă noi o ambulanţă, femeia mi-a şoptit: „Gata, a mai rămas un moldovean fără lucru! Când mor italienii, e mai mare jalea printre ai noştri”. Brusc, moldoveanca s-a ridicat şi mi-a spus că va reveni. N-a mai venit… Mi-am cumpărat o cafea, însă… m-am înecat în ceaşca goală – o cănuţă de-un deget nu era umplută nici pe un sfert. În rest, Roma e un furnicar plin de graffiti şi motociclişti… Cel puţin, aşa pare la prima vedere.
Roma, Italia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
