Motivul călătoriei devenise şi mai solid, când mi-am amintit că, exact în acele zile, în satul bunicii (Cotiujeni, raionul Briceni) se sărbătoreşte Hramul. Hramul unui sat ce are peste jumătate de mileniu îţi oferă întotdeauna o experienţă rurală de neuitat. În orice caz, aşa era în copilăria mea: lăutarii începeau să cânte pe la două ziua chiar în centrul satului, ca pe la miezul nopţii să se oprească, pentru a reîncepe hora şi sârba a doua zi. Îmi plăcea să mă preumblu printre cetele de dansatori şi să ascult melodiile lăutăreşti.
Revenind acum la Cotiujeni, speram să regăsesc acea esenţă a tradiţiei şi a sărbătorii, inegalabilă cu definiţia sărbătorii de la oraş. Iluzia paradisului rural mi-a pierit însă imediat ce artiştii (nu mă lasă inima să le spun lăutari) îşi începuseră programul. Piesele populare moldoveneşti erau abil amestecate cu hit-uri ruseşti de doi bani, iar în momentul în care de pe scena Hramului a început să sune „hitul” închisorilor ruseşti, „Murca”, m-am întors şi dus am fost, realizând că ţăranul pe care îl iubeam şi respectam cândva s-a transformat demult într-un iubitor de votcă şi murcă… Şi nu mai e de mirare că termenul de ţăran a devenit unul înjositor în ultimul timp.
Ţăranii nu mai sunt voinicii de altă dată, care te puteau uimi oricând cu o vorbă de duh. Ţăranii de tipul Moromeţilor au dispărut demult, fiind înlocuiţi de alcoolici care au un singur scop – sticla şi bătaia. Ţăranul modern nu se simte bine, dacă nu trage vreo două kile de rachiu şi nu sparge măcar un cap pe seară. Ţăranul modern nu mai este interesat de tradiţii şi datini, ci doar de baruri care, în ultimul timp, se înmulţesc precum ciupercile după ploaie. În satul bunicii (cu aproape 4000 de locuitori) există vreo 12 baruri în care te poţi face ţeapăn la orice oră. Aici apare întrebarea logică: cine se face vinovat de aceasta? Oare aşa erau ţăranii dinaintea URSS? Oare existau atunci sate pline de alcoolici şi elemente criminale? Am impresia că imperiul sovietic ne-a furat ce am avut mai scump. Ţăranii noştri în permanenţă veseli şi harnici au fost transformaţi într-o gloată de alcoolici violenţi care nu mai vor nimic de la viaţă. Oare nu e cea mai mare tragedie într-o ţară agrară?!.
Perioada în care Moldova s-a aflat în componenţa URSS a distrus totalmente noţiunea de ţăran, în toată frumuseţea şi dârzenia ei. Ţăranii lui Marin Preda, Octavian Goga, Coşbuc sau Rebreanu au dispărut, înghiţiţi de nemiloasa colectivizare sovietică. Odată ce ţăranul a pierdut noţiunea de pământ – care nu mai era al lui, ci al partidului -, a pierdut şi dragostea pentru el. Ţăranul de până la URSS era unul chipeş, cu palma cât lopata şi inima cât carul, iubea munca şi pământul şi cinstea datinile. URSS-ul l-a transformat într-o simplă maşinărie de prelucrat terenurile, înlocuindu-i dragostea de pământ, neam şi cântec cu dragostea de partid, soviete şi Stalin. Uniunea Sovietică s-a destrămat până la urmă şi a lăsat după ea nişte ţărani aburiţi de samogon, lipsiţi de banii agonisiţi la knijkă şi absolut indiferenţi faţă de identitatea lor naţională, grai sau istorie. Printr-o ironie monstruoasă, dar acceptabilă a sorţii, URSS a găsit totuşi un analog muncii ţăranului – industrializarea pe scară largă a republicii şi construirea numeroaselor uzine şi fabrici.
Din păcate, nou-veniţii democraţi de după 1990 au distrus totalmente singurul „testament pozitiv”, rămas de la Uniune – industria. Dovadă şi Fabrica de zahăr din Briceni (cândva, una dintre cele mai mari din Europa), care a fost vândută la fier vechi. Îmi imaginez că toată Republica Moldova este plină de astfel de ruine industriale. În schimb, ne-au rămas milioanele de monumente ale „eliberatorilor”, „patrioţilor” şi „muncitorilor de clasă” sovietici. Iar ţăranii s-au mutat la oraş, au schimbat sapa pe smartphone şi căruţa pe BMW şi au uitat pentru totdeauna de pământul lor strămoşesc. Mă apucă un dor nebun de Moromete, dar cred că nu-l voi mai întâlni vreodată.
