Unionismul între mit şi realitate

Pentru majoritatea celor care citesc aceste rânduri întrebarea pare probabil naivă şi lipsită de sens. Evident că se are în vedere ideea unirii dintre România şi R. Moldova, idee care preocupă minţile multor români de pe ambele maluri ale Prutului, care sperie pe unii şi încurajează pe alţii, dar care până la urmă, din cauza suprasolicitării politice, sociale sau identitare, a ajuns să-şi piardă din semnificaţia iniţială, devenind un gen de mit. Iar aşa cum la majoritatea populaţiei cognitivul şi percepţia despre lume sunt formate, aşa cum spune filosoful nostru basarabean V. Kernbach (cu regret puţin cunoscut în RM), de superstiţie, mitologie şi speculaţie filosofică, dar mai puţin de cercetarea ştiinţifică, mă văd obligat să aduc o explicaţie academică asupra mitologiei unionismului.

Ca atare, dincolo de acest mit al unionismului românesc, populaţia noastră este afectată de mai multe forme de „unionism”. Primul şi cel mai important la ora actuală este cel de unire cu Uniunea Europeană, cunoscut sub denumirea de integrarea europeană. Al doilea este unirea cu regiunea transnistreană, cunoscută ca proces de reîntregire teritorială a RM, iar cel de-al treilea „unionism” este cel euro-asiatic, care doreşte aducerea RM într-o uniune vamală şi/sau suprastatală, care are ca centru de gravitaţie Federaţia Rusă. Pentru unii aceste „unionisme” se suprapun (unirea cu România şi unirea cu UE; unirea cu Transnistria şi uniunea euro-asiatică; unirea cu Transnistria şi cea cu UE ), pentru alţii acestea sunt concurente (unirea cu România este incompatibilă cu realizarea unităţii cu Transnistria, la fel cum nu poţi fi deopotrivă în UE sau România şi în orice fel de uniune euro-asiatică cu sau fără Transnistria). Asta generează o stare de confuzie şi confruntare permanentă în RM, pentru că bătălia ideilor a fost întotdeauna unul din motoarele fundamentale ale evoluţiei şi schimbării istorice, iar această bătălie transformată în confruntare ideologică, stimulează mai multe feluri de mitogeneză şi determină apariţia mai multor mituri care întreţin această confruntare şi care oferă oamenilor diferite repere ale raţiunii de a fi şi a acţiona.

Mitologia este în general de două feluri. Este o mitologie spontană, care iese dintr-un miez arhetipal şi se difuzează prin contaminare, pătrunzând în tradiţie, fie religioasă sau naţională, şi care devine un vehicul istoric al circulaţiei miturilor. Cea de-a doua este mitologia manipulată, care apare în anumite momente istorice, fabricată de anumite grupuri interesate şi care pătrunzând în memoria colectivă, acţionează asupra conştiinţei unor categorii umane, fie în sens religios, fie în sens psihosocial profan sau în ultimă instanţă în sens politic. Mitul unionismului românesc face parte din prima categorie, pentru că este de sorginte ancestral, bazat pe o unitate a spaţiului românesc prefigurată istoric. Dar acest unionism capătă în timp valenţe de mitologie manipulată, mai ales atunci când ne gândim la realităţile curente din RM. Celelalte forme de „unionism” sunt mitologii manipulate, care au apărut într-un anumit context istoric determinat de schimbările politice care s-au produs în acest spaţiu şi care corespunde unor anumite interese fie externe, fie interne.

Nu voi vorbi acum despre aceste ultime trei forme de „unionism”, poate cu altă ocazie. Vreau să mă refer la unionismul românesc, care mi se pare important de explicat în condiţiile actuale din RM. Unitatea moldovenilor, valahilor, ardelenilor, bănăţenilor, bucovinenilor, oltenilor, maramureşenilor, dobrogenilor, a fost, cu diferite intermitenţe, constant conştientizată în spaţiul românesc. Dacă ruşii acceptă „adunarea pământurilor ruseşti” în timpul lui Ivan Kalita ca un proces istoric inevitabil şi firesc, indiferent dacă Tveri, Novgorod sau Pskov au dorit acest lucru sub sceptrul Knezatului Moscovit (sau francezii, spaniolii, italienii, germanii care au realizat unitatea lor în anumite contexte istorice), atunci aceştia trebuie la fel să accepte unitatea românilor ca un fapt istoric inevitabil şi firesc. Diferenţa este că unii au fost mari şi au avut importante resurse demografice, economice şi militare pentru a realiza această unitate, iar românii, aflaţi între cei mari şi cu resurse, au trebuit să aştepte întotdeauna timpuri mai bune pentru asta. De-a lungul istoriei românilor, unii domnitori au realizat această unitate politic, fie prin numirea unor domnitori loiali în ţara românească vecină, pentru a rezista împotriva invaziilor externe, fie prin acţiuni militare şi diplomatice, aşa cum a făcut Mihai Viteazul, care a realizat prima unire a Ţărilor Româneşti.

Începând cu revoluţia paşoptistă şi realizarea unirii dintre Valahia şi Moldova în 1859, mitologia unităţii spaţiului românesc se transformă din una spontană în una manipulată, realizându-se o convergenţă între suportul popular, tradiţional al acestui deziderat şi voinţa politică a elitelor, care utilizează acest mit ca motor principal al coeziunii şi acţiunii naţionale. De la Alexandru I. Cuza, trecând prin regii germani ai României Carol I şi Ferdinand I, spre Brătieni sau mareşalul I. Antonescu, axul formativ al clasei politice româneşti, reperele fundamentale de gândire şi acţiune, invariabil, au fost determinate de ideea unionismului. Această tendinţă a fost stimulată cu diferită intensitate de voinţa populaţiei româneşti din provinciile înstrăinate de a se uni cu ţara-mamă, dar actul decisiv politic, militar şi diplomatic în realizarea acestei uniri a venit dinspre Bucureşti. Atât angajarea României în Primul Război Mondial alături de Antantă, cât şi angrenarea sa în a doua conflagraţie mondială alături de Germania au fost determinate de ideea realizării unităţii naţionale, în primul caz fericit, prin integrare completă a românilor, în al doilea caz parţial, prin recuperarea Ardealului, dar pierderea Basarabiei.

Cei cincizeci de ani de comunism au schimbat însă fundamental datele problemei, mai ales la nivelul clasei politice româneşti de la Bucureşti. Anii 1989-1991 nu au mai arătat aceiaşi determinare atestată anterior în realizarea unirii, România, acceptând prin tratat integritatea frontierelor URSS în 1990, a recunoscut independenţa RM, iar evoluţia ulterioară a relaţiilor dintre cele două state nu a fost dintre cele mai fericite. Constituţia României nu prevede nicio clauză referitoare la eventualitatea unirii cu RM, iar partidele politice majore (cu excepţia „României Mari”) nu şi-au stipulat în program această unire. Este adevărat, nici moldovenii în anii 1989-1991, dar şi mai târziu, nu au avut, în marea lor majoritate, suficientă vigurozitate să se perceapă ca români, în vederea realizării dezideratului de revenire la patria-mamă. Asta a făcut ca ideea unionismului să figureze în anumite forme pe agenda unor partide politice (PPCD, PL sau PNL), însă perspectiva unirii cu România este văzută deja în contextul integrării RM în UE şi realizării unirii cu ceilalţi români într-o dimensiune unică europeană.
Aparent, unionismul, în felul cum a fost conceput în sec. XIX şi XX, este actualmente estompat de această formă superioară de unitate, pan-europeană, care devine apanajul unei unităţi româneşti într-un context de unitate euroatlantică. Din acest considerent, agitaţiile actuale privind unionismul care se atestă în RM vin undeva în contrasens cu această redimensionare a ideii de unitate românească în accepţiune europeană. Dar acest unionism tradiţional nu poate fi exclus în totalitate din mitologia spontană sau manipulată şi poate căpăta consistenţă în condiţiile unei falimentari a RM ca entitate statală, fie determinată de incapacitate internă de reformare, fie stimulată din exterior de posibilitatea angrenării într-o uniune euro-asiatică, considerată inapropiată de majoritate pentru viitorul acestui stat sau de eşecul procesului de integrare directă a R. Moldova în UE.