Nu toți au răbdarea sau banii necesari ca să se păstreze la standardele dorite, însă toți se străduiesc. Haine de firmă, cântarul în baie, șampoane, parfurmuri, creme de tot felul și, bineînțeles, sport.
Am observat însă că, indiferent de greutate, toți vor să slăbească. Iar slăbirea necesită multă mișcare și un regim alimentar. Aproape fiecare om sub 50 de ani încearcă să slăbească. Merg la sală și fac sport, renunță la pâine, paste și cartofi. La unii mai silitori rezultatul se vede imediat, la alții mai delăsători – nu. Unii se transformă în șase luni, alții arată la fel și după șase ani. Și unora, și altora, le este foarte greu la început. Fac sportul în silă și visează la oale cu papricaș.
Dacă vorbiți cu acești oameni, aflați un lucru: că cei care nu reușesc să țină bine dieta, care sunt mai leneși, și nu văd rezultate, sunt necăjiți și fac toate aceste eforturi în silă, cu forța, fără tragere de inimă. Cu cât rezultatul întârzie, cu atât neîncrederea e mai mare. Însă dacă vorbiți cu cei care s-au transformat după placul inimii lor, aflați cu totul altceva. La început au alergat sau au făcut gimnastică cu groază. Chiar dacă nu făceau sport mai mult de o oră. Au renunțat cu greu la anumite alimente și așa mai departe.
Ce este însă foarte interesant e că, cei care au ajuns să arate așa cum și-au dorit, își uită și greața cu care depuneau toate eforturile la începutul acestei povești. Acum văd doar partea bună și sunt fericiți. Arată așa cum și-au dorit și – culmea – acum fac mai mult sport decât făceau când erau grași. Acum fac ore în șir și fac cu plăcere, fiindcă nu mai vor să ajungă la starea lor dinainte, vor să rămână frumoși, mai ales că toată lumea le spune ce bine arată. E o reacție firească. Eforturile lor sunt și mai mari, fiindcă vor pe de o parte să nu mai arate cum au arătat înainte, pe de altă parte doresc să arate și mai bine, de la o lună la alta, de la un an la altul, iar oamenii să le spună și mai departe: ce mult ai slăbit, ce bine arăți.
La un nivel mult mai profund așa se întâmplă în urcușul nostru duhovnicesc. Încercăm, tot încercăm, să fim mai buni, mai frumoși la suflet; ținem posturile, mergem la biserică, facem rugăciuni, și când ne trezim că nu vedem nicio schimbare ne apucă și mai tare lenea. Ne întrebăm ce rost are tot acest efort? Începem să dăm vina pe genetică, să credem că cei care au reușit, au trișat cumva (în cazul slăbitului îi bănuim că au luat pastile, că au făcut operații), nu spunem că noi suntem prea leneși. Și tot ceea ce facem, facem cu un soi de groază. Cu oftaturi.
Însă dacă reușim să simțim roadele duhovnicești ale eforturilor noastre, la fel ca omul care a devenit mai frumos, nu vrem să mai dăm înapoi, nu mai vrem să trăim în acea stare în care nu simțeam harul și frumusețea vieții duhovnicești. De-acum eforturile de mai demult nu ne mai par istovitoare, ci insuficiente. Vrem tot mai mult să urcăm spre Dumnezeu, spre sfințenie, iar greul din drumul nostru nu ne face să devenim mai slabi, ci să luptăm cu și mai mult spor, fiindcă acum cunoaștem starea omului nou și profunzimea vieții duhovnicești.
Din păcate, trebuie să ne dăm seama că atâta timp cât eforturile noastre nu dau rezultate, atâta vreme cât poruncile divine ni se par prea grele de purtat, înseamnă că suntem ca cei care urcă scările blocului de două ori pe zi și se plâng că, în ciuda efortului, nu scapă de grăsime. Trebuie să știm că lipsa rezultatelor este urmarea lenevirii, iar absența bucuriei în împlinirea poruncilor e un semn că în sufletele noastre încă nu s-a schimbat nimic.
