Valeriu Muravschi, premier al RM în anii 1991-1992: Trebuie să alegem preşedintele şi să nu mai chinuim populaţia…

– Cu ce v-aţi ocupat dvs. în zilele puciului?

– Eu eram la serviciu. Pe la şapte dimineaţă, m-a telefonat generalul Osipov, comandantul suprem al Statului-major al Direcţiei sud-vest, şi a cerut să-l primesc în audienţă împreună cu generalul Kolesov, deputat în parlamentul nostru. Eram într-o mică dificultate, fiindcă eu în viaţa mea n-am făcut milităria şi simţeam un fel de disconfort în discuţiile cu militarii. Generalii m-au anunţat că, la şase dimineaţă, Kolesov a fost numit, printr-un ordin, comandantul oraşului Chişinău. I-am cerut socoteală de ce această chestiune nu a fost coordonată cu guvernul, însă ei insistau să accept ideea lui Gorbaciov despre introducerea patrulelor militare prin oraşe. Pentru că aceeaşi propunere a fost respinsă anterior de către parlamentul nostru, am refuzat categoric.  Mi-au propus să facem patrule mixte, împreună cu poliţia, dar la fel nu am fost de acord. Ne-am înţeles ca ei să patruleze în perimetrul unităţilor militare, iar în rest poliţia va asigura ordinea publică şi va întreprinde toate măsurile pentru evitarea provocărilor. M-am întâlnit apoi cu dl Ion Hadârcă, prim-vicepreşedintele parlamentului, după care i-am contactat pe preşedintele Snegur şi pe preşedintele Moşanu, care se aflau la tratament în afara ţării. Ne-am înţeles că ne convocăm într-o şedinţă extraordinară a guvernului şi a Biroului permanent al parlamentului, la care a fost adoptată o declaraţie prin care condamnam acţiunile puciştilor. Trei zile, cât a durat puciul, în biroul meu a fost un fel de stat-major, din care făcea parte toată conducerea republicii. Zi şi noapte am fost acolo.

„Nu am cerut nimic de la stat”

– Vă era frică de evenimentele din Moscova? Aţi avut contacte cu partea rusă în acele zile?

– Eu eram tânăr şi n-am avut experienţă de activitate în partidul comunist, nici în organele sovietice. Dar toţi eram entuziasmaţi, însufleţiţi de ideea independenţei. Important este că am fost împreună, că am avut o poziţie fermă contra puciului şi că toate s-au terminat cu bine. La Moscova se afla reprezentantul nostru, Ion Ciubuc, şi ţineam legătura cu el. Când KGB bruiase telefonia şi nu primeam informaţii de la Moscova, vicepremierul Constantin Tampiza a găsit o mică staţie radio şi a aruncat o antenă pe acoperişul Casei guvernului. Când antena era depistată şi bruiată de KGB, ai noştri o schimbau. Consider că ne-am comportat cu demnitate şi am avut o poziţie corectă în acele zile.

– Cum lămuriţi faptul că Declaraţia de Independenţă a fost semnată şi de deputaţi din Interfront care, la prima vedere, optau pentru păstrarea URSS?

– Într-adevăr, Interfrontul se opunea tuturor schimbărilor pe care le doream noi, dar, până la urmă, n-au avut încotro. În situaţia de atunci, când Piaţa vuia de oameni, era aproape imposibil să nu adopţi Declaraţia de Independenţă.

– Merită acum acei deputaţi să aibă birouri în parlament sau paşapoarte diplomatice, privilegii solicitate de fracţiunea parlamentară PLDM?

– Noi suntem emotivi şi sentimentali. Sau îl ridicăm pe om în slăvi, sau îl facem cu ou şi cu oţet. Suntem mult mai puţin raţionali decât balticii, care judecă la rece. Vedeţi că noi, cei care am pus bazele acestui stat, n-am avut şi nici nu prea avem experienţă mare. Noi nu înţelegem ce înseamnă să construieşti un stat, fapt care presupune şi respectarea unei mitologii. Pe mituri stă o idee naţională. Însăşi apariţia RM ca stat independent trebuie să devină un mit. Oricum, au fost nişte oameni care au făcut primul pas. Iar aceştia trebuie onoraţi. La începutul anilor ’90 încă nu se privatiza, nu se făcea mare business, nu era trafic de influenţă. Mulţi dintre ei au trăit cam greu, iar acum, dacă au ajuns la vârsta pensionării, merită cel puţin pensii majorate. Cu atât mai mult cu cât o parte dintre ei a participat la Mişcarea de eliberare naţională. Fireşte că, în situaţia în care RM se află acum, cererile stipulate de către ei sunt exagerate. Împreună cu onorurile pe care le merită, nu trebuie să uite şi de modestie. Aportul meu a fost mult mai mic decât al lor şi eu n-am cerut nimic de la stat. Fiindcă n-am nevoie. Statul să-i ajute pe cei trişti, săraci, dar eu mă descurc şi singur.

„Războiul din Transnistria putea fi evitat”

– Unele voci acuză clasa politică de atunci că nu a avut curajul să se unească cu România…

– Una e ceea ce doreşti şi alta e realitatea. Doream şi eu, dle, să ieşim de sub imperiul acela, să ne apropiem de Europa, unde există cultură şi valori. Dar înţelegeam că, deşi ne declarăm independenţi, încă mulţi ani o să fim sub influenţa colosului sovietic sau rusesc. Chiar să fi fost atunci o mare dorinţă a clasei politice de la Chişinău, dar nu exista, Unirea era aproape irealizabilă. Mai întâi, nu exista voinţă politică. Dar şi societatea noastră, în special vorbitorii de limba rusă, ca să fim sinceri, era contra Unirii. Ce vreţi, dacă am trăit de la 1812 sub Imperiul ţarist, iar apoi sub cel sovietic, care în mare măsură ne-au distrus codul genetic al demnităţii naţionale… În comparaţie cu balticii, noi ne-am lăsat mai lesne asimilaţi de toţi cei care ne-au dominat. În cadrul întâlnirilor cu partea română, încercam, pe departe, să abordăm toate problemele, dar nici acolo întrebarea nu era coaptă. Să nu uităm şi de factorul extern. Dacă ne cunoaştem istoria, putem constata că, în majoritatea cazurilor, decizia o luăm nu noi, dar cei care au putere. Dar şi americanii, şi occidentalii aveau atunci alte scopuri. Exista URSS, imperiul răului, după Ronald Reigan, şi americanii urmăreau mai întâi să se clarifice cu el. URSS era plină de arme atomice, ceea ce reprezenta un pericol.

– Înainte de a începe conflictul militar de pe Nistru, guvernul Muravschi a dat un ultimatum de două zile minorităţii ruseşti din regiune, ca să depună armele, după care a trimis primele grupuri de poliţişti la Bender. Credeţi că aţi procedat corect sau aţi fi putut evita războiul?

– Conflagraţia militară de la începutul lui 1992, posibil, putea fi evitată, dar nu şi diferendul, în general. Fiindcă şi astăzi putem soluţiona problema doar dacă acceptăm formula propusă de Rusia, adică federalizarea. E clar că la mijloc stau interesele geopolitice ale Rusiei. Judecând acum, după 20 de ani, desigur că e simplu de găsit soluţii, dar în perioada aceea, când eram mereu provocaţi, situaţia era mult mai complicată. Ne chemau în parlament şi ne întrebau: ce facem cu Transnistria? Eram obligaţi să restabilim ordinea constituţională, dar cum s-o facem? Să nu creadă lumea că eram infantili şi nu căutam soluţii. Ne gândeam că diferendul se poate aplana prin reforma administraţiei publice locale şi descentralizarea puterii. Puteam să acordăm Transnistriei şi statut de zonă economică liberă. Ceea ce s-a întâmplat la Nistru, în mare măsură, este vina regimului separatist, care ne-a provocat să începem conflictul, pentru ca apoi să dea vina pe noi. Propaganda lor, susţinută de Moscova, era mult mai puternică decât a noastră. Decizia cu privire la ultimatum a fost adoptată de Consiliul Suprem de Securitate, unde intra toată conducerea RM. Acum, se pare că a fost o greşeală. Dar atunci nu era altă soluţie.

„M-am întâlnit cu Smirnov la saună”

– Dumitru Moţpan spune că, la beţie, Smirnov susţinea reintegrarea RM. Aţi avut discuţii private cu liderul separatist?

– Prin iunie 1991, după ce am fost numit în funcţie, nişte cunoscuţi mi-au organizat o întâlnire cu Smirnov. Pentru mine era important să văd ce fel de oameni îs ei şi cum judecă. Ne-am întâlnit la o saună, la marginea Tiraspolului. I-am propus să construim măcar nişte poduleţe de apropiere şi să nu mai învrăjbim populaţia prin propagandă. M-am convins însă că e foarte complicat să discuţi cu el, fiindcă nu era sincer. Eu i-am propus să facem modificări în componenţa guvernului şi să le dăm şi lor unele funcţii. Propuneam postul de ministru al Finanţelor pentru un oarecare Repkin, fost viceministru pe vremea sovietică şi un bun specialist. La Ministerul Industriei voiam să-l aduc pe directorul unei întreprinderi din Tiraspol, Blajcu. Smirnov mi-a spus că asta nu depinde de el şi fiecare să decidă pentru sine. L-am convins pe Repkin să vină, preşedintele Snegur a emis şi decretul în acest sens, am pus pe uşă plăcuţa cu numele lui, dar… n-a mai venit. Aflasem că Smirnov l-a constrâns să refuze. Un alt caz. Armata a 14-a era condusă pe atunci de generalul Netkaciov, care a fost la mine de câteva ori şi mi se părea un om relativ de treabă. Vorbeam despre politicile guvernului nostru şi parcă găseam limbaj comun. Într-o bună zi, m-a invitat la Statul-major al Armatei a 14-a, ca să le explic şi ofiţerilor de acolo că nu suntem contra lor. Trebuia să fiu preluat cu elicopterul Armatei a 14-a. Fiind în drum spre aeroport, însă, m-a telefonat generalul: „Dle prim-ministru, mă scuzaţi, dar trebuie să abandonaţi vizita, fiindcă nu vă pot garanta securitatea”. Bine, dar urma să zbor cu elicopterul lor şi nu aveau să tragă în ai lor… Posibil că Netkaciov a avut scopuri bune, dar intenţia sa a fost aflată şi l-au pus la punct.

– V-aţi dat demisia de bunăvoie sau aţi fost constrâns s-o faceţi?

– Când am venit în fruntea executivului, am declarat în parlament că, posibil, nici guvernul acesta nu are multe zile. Totuşi, ne-am asumat implementarea în practică a primelor reforme. Acesta era scopul nostru. La început, lucrurile mergeau relativ bine. Pe parcurs însă, aşa cum se întâmplă la noi, aveam tot mai puţină susţinere din partea parlamentului, dar şi a preşedinţiei. Când propuneam proiecte de legi în parlament, ba unii nu erau de acord, ba alţii aveau alte interese… Una din principalele divergenţe între guvern şi parlament a fost modalitatea de privatizare. Guvernul era categoric contra privatizării cu bonuri patrimoniale, dar legislativul a optat pentru acestea, fără să se consulte cu noi. Modelul îi aparţine economistului american Jeffrey Sax şi a fost preluat de multe ţări din fostul lagăr socialist. Scopul său era ca, în termeni mai restrânşi, să fie privatizată proprietatea statului, chipurile, ca nu cumva să se întoarcă sovieticii… Dar modelul în sine era fără scop economic şi avea să distrugă economia. Pe atunci, situaţia din economie era deja dezastruoasă. După ce am liberalizat preţurile, acestea au început să crească, era o discrepanţă între masa monetară şi cea marfară. Noi nici nu controlam masa monetară, fiindcă încă era în circulaţie rubla rusească. Populaţia se revolta şi trebuia să-i „arunci” ceva, ca s-o linişteşti. Şi parlamentul a decis s-o momească cu bonurile…

„Social-democraţii au promovat privatizarea cu bonuri”

– Cine din parlament susţinea privatizarea cu bonuri patrimoniale?

– Pe atunci se formase Partidul Social-Democrat, o parte din adepţii şi membrii căruia aveau influenţă pe lângă preşedinţie şi alte structuri. Ca atare, ei au fost promotorii acestui model. Din câte ştiu, ideologii acestei privatizări au promis deputaţilor fracţiunii „Viaţa Satului” că vor primi proprietăţi şi la sat, şi la oraş, dacă vor susţine proiectul. Dar, în ultimă instanţă, a fost o momeală… A fost primul motiv care m-a făcut să-mi dau demisia. Dar era şi situaţia din Transnistria, care se agrava, şi nu aveam soluţii.

„Nu strică, dacă-ţi cade ceva pe degeaba…”

– Modelul a fost implementat de succesorul dvs., Andrei Sangheli. Credeţi că, prin acesta, s-a urmărit reformarea economiei sau acapararea unor averi de către anumite persoane?

– La noi, acapararea există de la începutul reformelor şi până în prezent, dar n-aş spune că Sangheli a ales modelul cu rea-voinţă. În general, situaţia din economia noastră este cauzată de incompetenţă, radicalism politic şi lipsă de voinţă politică în promovarea consecventă şi fermă a reformelor. La noi s-au făcut întotdeauna un pas înainte, doi paşi înapoi. La noi nu apare înţelepciunea. Şi în privinţa reformei agrare aveam pe atunci două extreme: frontiştii, care vroiau să privatizăm pământurile, şi agrarienii, care refuzau să distrugă „bogăţia” lăsată de URSS. Iar când decid două extreme, se ajunge la adoptarea unor decizii incorecte. Soluţia trebuia găsită undeva la mijloc, prin consens. Puteam, de exemplu, să mergem pe ideea retrocedării terenurilor, însă trebuia oricum să păstrăm infrastructură sectorului agricol. Dacă există o brigadă de tractoare, poţi crea un SRL, unde ai cota ta valorică, eşti cofondator. Însă ei au împărţit pământul la toţi, chiar şi la cei care habar n-au ce să facă cu el. Au scos tractorul în drum şi i-au împărţit roţile…

– Ideea a fost a lui Sangheli?

– Nu. Cred că a fost un fel de… compromis în lupta extremelor. Era important că vrem să trecem la valorile occidentale, dar conta modul de realizare a scopurilor propuse. Iată aici, probabil, au apărut unii politicieni care au văzut că e posibil să-şi realizeze interesele personale. Pe mine nu m-a ajuns capul, din păcate.

– Vă pare rău?

– Cum îmi pare rău? E clar că nu chiar îmi pare rău, dar… nu strică, dacă-ţi cade ceva pe degeaba. Când am început să gândesc şi mi-au venit şi mie minţile în cap, deja era împărţit cam totul…

„N-aş crede că KGB stătea cu mâinile în buzunare”

– Acum doi ani, la lansarea unei cărţi a dvs., Mircea Snegur a dat de înţeles că, în timpul conflictului militar de pe Nistru, am avut o susţinere mare din partea României, fără a specifica despre ce e vorba. În ce a constat acest sprijin?
– Am avut susţinere morală, susţinere politică şi altă susţinere.

– Ce înseamnă „altă susţinere”?

– Cititorul dvs. va înţelege. Eu cred că e de ajuns…

– E vorba de armament?

– Eu n-am spus asta. Am spus: „şi altă susţinere”.

– De ce a fost demis generalul Tudor Botnaru din fruntea Securităţii?

– A fost demis îndată după puci. Din câte îmi aduc aminte, i s-au adus învinuiri că deţinea informaţii despre pregătirea puciului şi nu a informat conducerea RM. Nu ştiu… După mine, dl Botnaru nu a făcut mai mult rău decât unii „patrioţi” care se băteau cu pumnii în piept, dar pe urmă… Dar asta e altă temă. S-o lăsăm pentru 40 de ani de independenţă.

– Vă referiţi la cei din Mişcarea de eliberare naţională?

– Şi eu, ca mulţi cetăţeni, eram susţinător al Mişcării de renaştere naţională. Numai că noi n-am avut acces la tribune, ca să ne batem cu pumnii în piept şi să ne lăudăm. Eram acea mulţime de oameni din stradă, pregătită să ne sacrificăm pentru nu ştiu ce… Desigur, mă bucuram că elita noastră s-a unit în fruntea mişcării, dar şi atunci se vorbea că unii lideri ai mişcării erau turnători la KGB. Posibil. N-aş crede că KGB stătea cu mâinile în buzunare, chiar dacă, documentar, încă nu s-a dovedit nimic. Astea toate, plus rivalitatea, invidia, gelozia moldovenească au distrus, până la urmă, capul acestei mişcări, care s-a dezbinat în scurt timp.

– De ce RM rămâne a fi până astăzi o baltă comunistă în Europa, unde avem 40% de alegători comunişti?

– RM se află pe muchia de cuţit dintre Occident şi Orient. Lupta între aceste părţi ale lumii este permanentă. Occidentalii consideră că ei sunt mai civilizaţi. Iar Rusia are teritorii imense, resurse naturale. Când analizăm situaţia din Basarabia, trebuie să pornim de la confruntarea dintre Occident şi Orient. În plus, o parte din populaţia noastră e complexată pe ideologia asta, nu neapărat comunistă. Pentru că ce fel de doctrină comunistă are PCRM? Îmi cer scuze, dar îmi pare că-s mai comunist decât ei, dacă e să vorbim în plan uman. Aceşti alegători, însă, asociază comunismul cu URSS şi rămân nostalgici. Mai mult, la fiecare alegeri PCRM vehiculează ideea că alte partide vor să unească RM cu România. Eu am cunoscuţi vorbitorii de rusă care, în ultimii ani, s-au distanţat de mine. Rusia îşi păstrează interesul geopolitic în această zonă. Ea a pierdut influenţa în Balcani, unde am rămas noi şi Ucraina cu problema Crimeei.

„Cunosc ambiţiile şi orgoliile clasei noastre politice”

– Mircea Druc spune că, înainte de a fi demis, Boris Birştein i-ar fi cerut să-i vândă hotelul CC, însă el a refuzat. Dvs. aţi înstrăinat hotelul firmei „Seabeco”?

– În 1989 a fost semnat un acord între „Seabeco-Grup”, Direcţia treburi a CC şi Guvernul RSSM, prin care firma prelua hotelul pentru a-l moderniza. În acest scop, „Vnesheconombank” din Moscova acordase firmei „Seabeco-Grup” un credit de circa trei milioane USD, sub garanţia guvernului de la Chişinău. Când am ajuns premier, înainte de puci, l-am mai invitat pe dl Birştein şi i-am propus să modificăm documentul. Am anulat primul acord şi i-am transmis hotelul contra plată. Din datoria pe care o avea faţă de noi, a întors 1 mln. 800 mii USD, cât timp am fost noi la guvernare. După asta nu ştiu ce s-a întâmplat…

– Cum apreciaţi activitatea guvernului Filat?

– În 2009, dar şi în toţi ultimii 20 de ani, am trăit şi eu tot timpul cu aşteptări exagerat de mari. Şi asta – chiar dacă ştiam ce s-a întâmplat în 1998-2000, când am mai avut Alianţă, ADR, şi cunosc ambiţiile şi orgoliile clasei noastre politice. Speram că politicienii ăştia nu-s oameni săraci, au ce mânca, sunt patrioţi şi pot să facă ceva pentru ţara asta. Din păcate, lucrurile au derulat altfel. Multă lume spune că la baza rivalităţii şi luptei dintre ei, în afară de orgoliile personale, stau interesele economice. Nu ştiu, dar lucrurile merg foarte prost. Despre reformele în economie sau justiţie, de pildă, se discută de ani buni, dar nu se face nimic. Am impresia că cineva pur şi simplu nu doreşte să facem ordine în aceste domenii.

– Dacă PLDM şi PCRM vor alege şeful statului, pe de o parte, criza politică ar putea fi rezolvată. Pe de altă parte, Filat ar trăda Alianţa. Credeţi că ar fi un pas corect?

– Eu cred că suportul pe care ni-l acordă Occidentul are limită. Dacă ratăm şansa ca ei să ne ia sub aripă, nici nu-mi pot imagina ce poate să se întâmple. În atari condiţii, dacă cei din AIE nu găsesc un numitor comun, eu aş accepta decizia PLDM. Trebuie să alegem preşedintele şi să nu mai chinuim populaţia. Lumea a pierdut orice încredere în ei. Lumea, gata, nu mai speră. Nici altă soluţie nu mai există. Nu putem fi corecţi cu colegii, dar incorecţi cu populaţia. Ne gândim la populaţie sau la colegi? Eu înţeleg că Ghimpu vrea să fie spicher, dar să se uite mai întâi la cetăţeni…

 Răspunsul lui Valeriu Muravschi la întrebarea predecesorului său, Mircea Druc: „Aţi mers la Alma-Ata, împreună cu Mircea Snegur, doar ca să asistaţi, dar nu să semnaţi acordul de aderare a RM la CSI. A cui a fost decizia de a vă depăşi prerogativele? Matale l-ai convins pe Snegur sau el pe matale?”.

– La Alma-Ata a fost Mircea Snegur cu viceprim-ministrul Constantin Tampiza. Eu n-am făcut parte din delegaţie.

 Întrebarea lui Valeriu Muravschi pentru succesorul său, Andrei Sangheli: Cum ar putea fi reparate greşelile comise în reformarea sectorului agricol?