Am fugit din căminul acela după ce m-am trezit într-o dimineaţă şi am aflat că Vovik s-a spânzurat. Chiar în camera lui, în timp ce tatăl său dormea, iar maică-sa era fugară. La despărţire, vecina-studentă mi-a spus că s-a săturat şi ea să trăiască printre „pleava societăţii”. N-am fost de acord cu calificativul ei şi i-am spus că aceşti sărmani sunt „oameni fără bani”. Ca şi animalele, când nu au ce mânca, oamenii se mănâncă între ei. Ca să se alimenteze, le trebuie bani. Dacă ar fi avut bani, n-ar fi trăit în blestematul cămin.
Uitasem de căminul meu până săptămâna trecută, când fiul meu cel mai mare a fost internat în spital. Era seara, când l-am vizitat, şi în secţie rămaseră doar asistentele. Fiindcă băiatul nu se simţea prea bine, m-am interesat ce medicamente îi sunt administrate. Şi atunci brusc, imediat mi-a înviat căminul. Vreo trei femei măşcate, scrutându-mă cu dispreţ, au început să ţipe ca nebunele că n-au dreptul să-mi spună ce leacuri bagă în copilul meu. Încercam să le potolesc, dar se aprindeau şi mai tare, poruncindu-mi să dispar din faţa lor. Nimic, în afară de ciudă, n-am citit în ochii acelor biete femei.
Sunt convins că, rămânând singure, ele îşi plâng în hohote viaţa. Căci sunt aceleaşi zidiri, ca şi locatarii căminului meu. Ele urăsc, fiindcă nu au bani. Doar cine nu ştie că salariile asistentelor medicale sunt mizere? De aceea, de vreo două zile, mă tot gândesc că majorarea asta continuă a preţurilor şi îngheţarea lefilor ar putea să ne transforme toată ţara într-o haită de lupi. Iar lupii flămânzi, după cum ne amintim din poveştile copilăriei, sunt foarte periculoşi. Arătaţi-mi-l pe cel care va avea de câştigat din asta…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
