Din senin, după douăzeci de ani de lascivă complezenţă în ceea ce priveşte rezolvarea conflictului îngheţat din Transnistria – Tiraspolul şi ai săi Smirnovi se complac de prin 1991 într-un fel de închisoare de aur care nu este recunoscută de nimeni dar unde se presupune că mocneşte un conflict armat latent -, Berlinul şi-a îmbrăcat armura de cavaler alb, al păcii, şi încearcă, de un an încoace, să negocieze.
Nu direct cu Igor Smirnov, preşedintele republicii separatiste, nici cu contracandidaţii acestuia la alegerile prezidenţiale din 11 decembrie, ci cu tartorul, la figurat, al acestui imens borş: Dimitri Medvedev, preşedintele Rusiei. Întâlniri peste întâlniri, mai mult sau mai puţin secrete, trenuri pline de oameni de afaceri şi de foşti politicieni, toate cu direcţia Tiraspol. Dar în ce scop? Este evident că UE are un interes direct în rezolvarea conflictului: parte a formatului oficial de negocieri „5+2”, Bruxellesul vrea mai ales să evite cu orice preţ o reeditare a războiului din Georgia. Cu atât mai mult cu cât resturile armatei a 14-a sunt tot în Transnistria. Şi că o singură scânteie ar fi de fapt suficientă pentru a arunca în aer acest adevărat butoi cu pulbere.
Dar, în paralel, în ceea ce s-ar numi o politică a dublei mize, a reversului, Germania face un lobby subteran, fidel, eficace, discret, şi oh, cât de surprinzător, pentru a rezolva conflictul. Oficial, se spune că este pentru a-şi însuşi rolul de ministru de Externe al unei Uniuni Europene care, de fapt, duce lipsă de aşa ceva. Neoficial aveam să aflu de ce acest interes subit în cadrul unei conferinţe chatam (poţi cita tot, fără a da numele vorbitorilor), pe care think-thank-ul parizian Notre Europe a prezentat-o la Paris, în 30 noiembrie (ziua în care la Vilnius moldovenii & Co. se jucau de-a „5+2” din nou), cu titlul „Politicile externe ale UE în vecinătatea sa apropiată”.
Ei bine, cineva a spus că la Berlin afaceriştii duc un război de lobby feroce ca să obţină ridicarea obligativităţii vizelor Schengen pentru ruşi. E vorba, deci, de bani, într-o ecuaţie din care, pentru mine, Moldova nu o să iasă câştigătoare. Dacă Transnistria e noua monedă de schimb pentru a da ruşilor sesamul mult dorit, iar nemţilor – o nouă piaţă de desfacere -, atunci câştigul va fi soluţionarea conflictului. În singura eventualitate posibilă, un statut autonom pentru Transnistria, cu multe decizii luate la Tiraspol, şi nu la Chişinău. Gen Kozak… Moldova îşi reîntregeşte, sigur, pământul, dar mă întreb dacă UE va mai vrea un stat în care cele două regiuni autonome cu regim privilegiat, Găgăuzia şi Transnistria, nu sunt chiar atât de nevinovate precum par la prima vedere… Între Uniunea Europeană şi Tiraspol, alegerea ar trebui să fie simplă. Dar nu este. Vom realiza cu toţii de fapt acest lucru când ne vom minuna subit ce repede au intrat ruşii în UE…
Iulia Badea Guéritée
presseurop.eu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
