Articolul apărea însoţit de o fotografie a poetului, în care Eugen Cioclea te priveşte pe sub ochelari, cu o privire pe cât de scrutătoare, pe atât de melancolică.
Plimbându-mă pe străzi lăturalnice, potopite de frunze, am căutat să scap de privirea sa interogativă, dar nu am reuşit. Îmi apăreau mereu în faţa ochilor ochelarii lui Eugen Cioclea şi privirea sa scutătoare, care mă tulbura profund. Noaptea, am fost bântuit de tot felul de imagini, printre care şi cea a unui ochi îngheţat într-un triunghi de apă, ce mă urmărea din lumea de dincolo de mormânt. Dimineaţa, am recitit pe net ştirile privind tragicul sfârşit ”al celui mai trist poet din Europa”, cum se autoironiza Eugen în momentele sale graţie, când brava în faţa tinerilor, dându-le lecţii despre viaţă şi poezie. ”Ieri seara (vineri, 11 octombrie, n.n), o echipă a ziarului Timpul i-a depistat cadavrul în apartamentul său, după ce scriitorul Dumitru Crudu a anunţat despre dispariţia poetului… Ieri, după ce echipa noastră a urcat la geamul său şi l-a observat imobilizat la podea, am anunţat poliţia.” Pe blogul lui Radu Vancu moartea lui Eugen Cioclea apare însoţită de cuvinte superlative la adresa poeziei sale, menite să stîrnească orgoliile condeierilor rămaşi aici, pe malul ”viu” al Stixului. ”Aflu dintr-un articol al lui Dumitru Crudu, scrie Radu Vancu, că a murit (şi încă în ce condiţii nedemne!) poetul basarabean Eugen Cioclea, unul dintre cei mai admirabili scriitori români contemporani pe care-i ştiu. Habar n-aveam că era într-o stare atât de deplorabilă. Îi scrisesem acum o săptămână, rugându-l să-mi permită preluarea unui poem al lui în rubrica mea de poezie contemporană de pe LiterNet… El, însă, probabil că răspundea deja la alte întrebări, infinit mai importante. Rămâne după el o poezie extraordinară, pe care uriaşa majoritate a cititorilor români o au încă de descoperit.”
După ce am parcurs scurta relatare a lui Radu Vancu, am simţit nevoia să mă întorc la articolul lui Dumitru Crudu, privind dispariţia poetului Eugen Cioclea, postat joi seara pe Facebook, înainte de aflarea funestei veşti, şi apoi reluat cu adaosurile şi suprimările necesare imediat după descinderea echipei Timpul la geamul locuinţei poetului.
Conform mărturiei autorului Falsului Dimitrie, iată cum s-au petrecut lucrurile: ”După adunarea scriitorilor de acum două săptămâni, Eugen Cioclea se prăbuşise sub masă, în mijlocul barului şi toată lumea păşea peste el ca peste o mobilă şi-şi vedea de ceaiurile lor. De parcă nici nu ar fi fost.” Asta s-a întîmplat în cursul serii de 3 octombrie a.c. De atunci, degringolada lui Cioclea, s-a accentuat. Noaptea poetul a fost dus la un spital de urgenţă, dar a doua zi dimineaţă a revenit la Uniunea Scriitorilor, unde a bântuit toată ziua pe coridoarele, pradă unor viziuni funeste. Poetul căuta în spaţiu un punct de spirijin, încercând să îndepărteze pereţii ce năvăleau peste el, împingându-l în hău. Tuturor celor ce-i ieşeau în cale le cerea de mâncare şi le mai cerea un lucru: să-l ducă acasă, deşi acasă nu-l aştepta decât o gârbovită scară de bloc, pe care poetul o asemăna cu propria sa spinare, şi ”hectare întregi de singurătate”, pe care poetul le ara şi le semăna privind, pe geam, în interiorul propriului său eu. Detectând cu o lună în urmă că Eugen Cioclea se află într-o stare critică, poetul Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Chişinău, a făcut toate demersurile pentru internarea sa, dar nu a reuşit.
*
Eugen Cioclea a văzut lumina zilei într-un sat situat nu departe de Edineţ, în anii de amurg ai stalinismului; a urmat cursurile unui liceu din Chişinău, după care a luat calea Moscovei, înscriindu-se la Facultatea de Matematică a Universităţii Mihail Lomonosov, pe care a absolvit-o cu magna cum laude.
Galeria de portrete din Moartea şi busola a lui Borges, populată de tot felul de fiinţe himerice, nu cuprinde în paginile sale o istorie mai bizară decât cea a poetului Eugen Cioclea.
Istoria sa, cu adevărat fascinantă, ar putea umple paginile unui întreg roman sau ar putea fi condensată, dacă am adopta metoda autorului Loteriei din Babilon, în câteva pagini sclipitoare. O voi rezuma, pornind de la relatările unor prieteni în câteva propoziţii.
După un scurt şi turbulent periplu prin liceele din Chişinău, Eugen Cioclea pleacă la Moscova, înscriindu-se la Facultatea de Matematică a Universităţii Mihail Lomonosov, devenind un student de elită.
Într-o zi de toamnă, plimbându-se pe aleile parcului, o întâlneşte pe fiica generalului X, pe care o agaţă într-un stil mai puţin obişnuit, scrijelind ecuaţia lui Newton pe o frunză ruginie de arţar şi declarându-i dragoste eternă. La nici o săptămână după acest episod, îmbrăcat într-un costum alb, impecabil, înarmat cu un buchet de trandafiri roşii, tînărul Jenea se prezintă în faţa generalului, cerându-i binecuvântarea.
A urmat proba focului: şampanie şi votcă… Bând cot la cot cu viitorul ginere, generalul rămâne uimit de cerbicia acestuia. Noaptea, generalul şi pretendentul se adâncesc în calcule. Răsăritul îi găseşte în faţa aceleiaşi mese, jucând ruletă rusească. Destinul e de partea poetului. După ce-şi duce de trei ori pistolul la tâmple, trăgaciul ţăcăneşte de fiecare data în gol. În cele din urmă, generalul se declară învins. La scurt timp urmează nunta, la care participă toată protipendada membrilor biroului politic, în frunte cu secretarul general. Din această clipă, biografia lui Eugean Cioclea cunoaşte ascensiuni şi căderi neaşteptate.
Beneficiind de protecţia înaltă a generalului, i se deschide în faţă o dublă carieră, politică şi ştiinţifică. Tânărul absolvent alege un alt drum, cel al boemei literare. Pornind pe urmele lui Esenin şi Vîsoţki, Cioclea frecventează cu asiduitate cabareturile unei Moscove ce nu crede în lacrimi, sfidând orice convenţie socială. Locuieşte în această perioadă în acelaşi imobil cu primul secretar al PCUS, jucând noaptea şah cu generalii şi chiar cu însuşi Leonid Ilici. Descinde într-o zi la Chişinău, cerând autorităţilor să fie asfaltat drumul ce leagă autostrada de satul său natal. Cu tot zelul organelor republicane, Cioclea e nevoit să piardă câteva zile şi nopţi în localurile selecte ale oraşului de pe malul Bîcului, dar, în sfârşit, asfaltul e turnat şi botezat, şi Cioclea se întoarce în satul său natal ca un erou civilizator.
Referitor la acest eveniment circulă mai multe variante. Printre care şi aceea că poetul ar fi năimit lăutari cu ruble lipite pe frunte şi pe cizme, întorcându-se acasă într-o caleaşcă trasă de trei fluturi nărăvaşi, cu aripile împodobite de steaguri tricolore. Alta că ar fi sosit într-o limuzină, însoţit de o gardă personală, alcătuită din ostaşi ce luptaseră în Afganistan, şi care purtau pe faţă măşti populare, astfel că suita sa părea desprinsă dintr-un carnaval.
Au urmat câteva zile şi nopţi de pomină şi iminentul divorţ şi căderea în dizgraţie, când, Eugen Cioclea devine „un stîlp de nădejde al boemei moscovite”, pierzându-şi rând pe rând batalionul de costume şi cămăşi la jocul de poker, urmând parcă destinul lui Esenin, se reîntoarce în Moscova cârciumărească cântată de Esenin.
…Se întâlneau în cele mai deocheate spelunci. Discuţii nesfârşite. Veneau acolo pictori originari din Basarabia, care îşi duceau veacul la Moscova. Veneau şi actori şi scriitori. Figuri dintre cele mai pitoreşti, cu apucături ciudate. Căutau bodegile cele mai zoioase. Seara se aciuiau pe la atelierele pictorilor. Unele mari ca nişte hangare, alte lungi, înghesuite. Disecau noile tendinţe. Îl înjurau pe Evtuşenko seara, iar dimineaţa îl adulau. Eugen Cioclea făceau câte un marş eroic ce dura zece zile sau două săptămâni, după care se reîntorcea cu o figură spăşită la fata generalului, ce locuia în acelaşi bloc cu Brejnev.
…După o încăierare crâncenă, boema se sfîrşeşte pe patul de spital, când i se decupează un triunghi din calota craniană (ce păstrează la scară redusă dimensiunile piramidei lui Keops, de unde şi revelaţia), astfel încât creierul său începe să palpite liber, putând fi atins cu degetul. De atunci şi până astăzi poetul trăieşte cu sabia lui Damocles atârnând deasupra neuronilor. Orice mică atingere i-ar putea fi fatală.
În fine, după degringolada moscovită, Eugen Cioclea revine la Chişinău, cu puţin timp înainte de destrămarea URSS-ului, păstrând ceva din aura-i de altădată, dedicîndu-se trup şi suflet poeziei.
Unii îl compară cu Mircea Dinescu, alţii îl situează în descendenţa autorului Uvedenrodelor…Urmează, vorba lui Radu Vancu, să-l redescoperim.
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
Sursa: zdi.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
