Este ceva ciudat în aceste ştiri: pe de o parte, cei mai afectaţi de conflictul transnistrean, respectiv cetăţenii RM sunt indiferenţi, iar la Kiev au fost rezolvate toate problemele şi a mai rămas doar delimitarea graniţei transnistrene. Având în vedere precedentele istorice (dintre care unele nu tocmai îndepărtate!), ori de câte ori apar de la Kiev idei referitoare la RM trebuie să ne îngrijorăm. Ucraina a beneficiat din plin în perioada sovietică de dezmembrarea României: a dat fâşia transnistreană şi a primit la schimb sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei. Refacerea acestui schimb forţat ar fi putut avea loc la dizolvarea Uniunii Sovietice, însă doar din punct de vedere teoretic, pentru că în realitate Guvernul de la Chişinău s-a confruntat permanent cu o incapacitate cronică în a-şi impune legislaţia asupra Transnistriei şi regiunii găgăuze.
Brusc, Ucraina este îngrijorată de soarta Transnistriei şi vrea să bată în cuie o demarcare a frontierei. Ghenadi Moskal susţine că Ucraina a sprijinit dintotdeauna Guvernul de la Chişinău şi nu a recunoscut separatismul transnistrean. Aşa este, însă Ucraina a avut această atitudine gândindu-se permanent la bombele separatiste de pe propriul teritoriu. Nu din prea multă dragoste faţă de moldoveni a adoptat Ucraina această poziţie. În plus, o reglementare pe termen lung a prezenţei trupelor ruse în Transnistria reprezintă unul dintre cele mai negre coşmaruri ale Kievului care îi rabdă pe ruşi la Sevastopol strângând din dinţi. În realitate, ucrainenii simt că alunecă din ce în ce mai mult în braţele ursului şi vor să-i mai tragă şi pe alţii după ei, nici vorbă de iubire curată în combinaţiile lor diplomatice. Trebuie reamintit doar episodul Palanca şi cum s-au purtat ucrainenii acolo. Demarcarea frontierei dintre RM şi Ucraina este o chestiune care nu poate fi făcută de pe o zi pe alta.
Cât despre atitudinea cetăţenilor RM faţă de Transnistria: este o evoluţie naturală. La 20 de ani de la conflict se apropie transferul de generaţie. Actualii adulţi cu drept de vot nu mai au amintirea „vieţii împreună” cu Transnistria – sau o au foarte vag. A rămas mai pregnantă amintirea conflictului propriu-zis, care nici ea nu este de natură să încurajeze o atitudine pozitivă. Cei 20 de ani trăiţi separat fac ca foarte puţini cetăţeni ai RM să mai creadă în sinea lor că o reunificare este posibilă şi folositoare cu adevărat. Punerea în aplicare a proiectului european înseamnă şi o lăsare în urmă a problemei transnistrene, indiferent în ce formă se va putea face asta.
