Cum salvează Moscova, nu mai salvează nimeni

În decembrie 1989, Uniunea Sovietică a insistat să trimită convoaie de ajutoare şi în România însângerată de cea mai violentă răsturnare a unui regim comunist din Europa de Est. Ion Iliescu mai-mai că ar fi ajutat cu mâna lui la descărcarea unor camioane sovietice, doar că a existat o maximă reticenţă a românilor faţă de tot ce venea din Uniunea Sovietică. Să nu confundăm lucrurile, românii nu sunt rusofobi – civilii ruşi sunt bineveniţi în România, mai ales dacă sunt oameni de cultură. Problemele apar atunci când ruşii vizitează România – sau orice altă ţară din lume – îmbrăcaţi în uniforme militare şi înarmaţi până-n dinţi.

În 1993, ruşii s-au folosit tot de pretextul unui aşa-zis convoi umanitar pentru a trimite armament şi muniţie separatiştilor din Abhazia. Până la urmă nu contează pretextele foarte mult: ideea este ca militari sau cetăţeni ai Federaţiei Ruse să ajungă în zona de conflict. Orice agresiune sau întâmplare nefericită a unuia din aceşti cetăţeni ai Federaţiei Ruse – despre care putem fi siguri că nu sunt simpli oameni – va atrage imediat o ripostă dură a forţelor armate ale Moscovei. Convoiul trimis în Ucraina ar putea să conţină militari, armament şi muniţie – însă la fel de bine s-ar putea să fie un convoi pur umanitar. Pe drumul lung parcurs în Federaţia Rusă – care a lăsat destul timp pentru îngrijorări şi avertismente internaţionale – este foarte posibil să fi fost schimbată componenţa convoiului.

Ce şi cine se găseşte în camioanele ruse este până la urmă o chestiune de importanţă secundară. Principala problemă este reprezentată de lipsa de încredere faţă de Federaţia Rusă în ceea ce priveşte conflictul din Ucraina. Nimeni din lumea asta mare nu mai crede că Moscova are intenţii bune faţă de Ucraina. Anexarea Crimeii de către „omuleţii verzi” înarmaţi cu arme moderne aflate exclusiv în dotarea militarilor ruşi a dezvăluit adevăratele intenţii ale Moscovei. Doborârea unui avion civil de către oameni cel mai probabil instruiţi în Federaţia Rusă care au folosit echipamente provenite tot de aici a demonstrat că tot ceea ce se petrece în Ucraina este de natură să afecteze întreaga lume. Nimeni nu mai poate avea încredere în comunicatele de la Moscova.

Cu siguranţă este nevoie de ajutoare umanitare în Donbas. După zeci de zile de lupte intense între rebeli şi militarii ucraineni întreaga regiune pare dată peste cap, a fost perturbată aprovizionarea cu oricare din elementele necesare susţinerii vieţii, de la apă şi hrană, până la medicamente şi combustibili. Civilii din Donbas, indiferent de etnia lor, suferă aşa cum suferă toţi civilii din zonele de conflict. Poate că ar fi fost o idee bună ca statele occidentale să aibă iniţiativa trimiterii unui convoi umanitar în regiune – indiferent cât de costisitoare sau dificilă ar fi fost organizarea lui. În decembrie 1989 românii au refuzat ajutoarele de la Moscova, dar au primit tot ce a venit din Occident – la fel s-ar fi putut întâmpla şi în estul Ucrainei.