Aţi pus degetul pe rană, domnul meu. De atâtea ori am zis şi eu, ca dumneata, să-i las naibii pe politicienii ăştia! Tot mai des încerc un sentiment de îndoială, tot mai des mă întreb dacă nu cumva noi, ziariştii, ardem gazul degeaba, că eforturile noastre se scurg ca apa în nisip, pentru că avem o clasă politică imună la reacţiile critice ale societăţii. Ce folos că eu ani de zile l-am criticat pe Voronin? Ce folos că alţii l-au criticat pe Filat? Mi-am consumat nervi, ani de viaţă – şi ce s-a schimbat? Voronin stă la locul său, neclintit ca o stâncă de munte, Filat la fel, ba chiar ţinteşte spre alte piscuri… În numele unor principii şi valori, s-au învrăjbit prieteni şi rude, s-au despărţit în două „tabere beligerante” familii, mahalale, şcoli, spitale, redacţii, sate, oraşe ş.a. şi, la urmă, ei ne-au arătat care-s „principiile şi valorile” lor.
Uneori, lehămetuit de ceea ce văd că se întâmplă în jurul nostru, îmi zic că gata, pun punct, nu mai scriu, mă retrag naibii în lumea metaforelor şi a păsărilor din codrul des, dar a doua zi o iau de la capăt… Mărturisesc sincer că, personal, m-aş simţi incomparabil mai bine în albia altor tematici şi subiecte. Există, totuşi, atâtea lucruri frumoase în jurul nostru, există atâţia oameni buni, nobili, cinstiţi, înţelepţi, patrioţi despre care face să scrii – iar ei rămân în anonimat, pentru că în frunte, ca păduchii, ies „bărbaţii neamului” şi noi numai despre aceştia scriem. Ani de zile mă ocup, ca un obsedat şi posedat, de această grădină zoologică dezgustătoare, de acest circ cu bufoni de două parale. Face să-ţi consumi viaţa cu această faună? O vom reeduca, aducând-o pe calea cea dreaptă? Noi, ziariştii, credem că facem o operă de „salubrizare” şi „asanare” a vieţii publice, a societăţii în general. Repet, încep a avea îndoieli în această privinţă. Nu avem o clasă politică în sens clasic, ci nişte grupări care trăiesc după propriile lor legi: se aleg unii pe alţii, se acoperă unii pe alţii, fură solidar, iar neînţelegerile apar între ei nu din cauza „valorilor şi principiilor”, ci din cauză că nu se pot înţelege cine are dreptul să fure mai mult.
…Acum să trecem la subiectul anunţat în titlu. O să vedeţi că nu noi ne vom alege preşedintele, ci ei şi-l vor alege, iar cel ales nu va fi preşedintele nostru, ci al lor… Îl vor alege dintre ei pe acela care le va garanta că le va asigura condiţii normale pentru a jefui ţara în linişte, fără scandaluri, fără implicarea poliţiei, a procurorilor şi judecătorilor. Iată cum arată portretul-robot al următorului preşedinte al RM: un bărbat (de statură mijlocie sau mare), reprezentant (declarat sau camuflat) al unui partid politic şi al unor cercuri de afaceri mafiotizate, bogat, hapsân, demagog, arogant, statalist, rusofil, românofob (mascat), care vorbeşte prost româna (şi rusa), are multe rude sărace şi copii deştepţi (care trebuie să-şi facă studiile în Occident), este adept al Mitropoliei lui Vladimir, e intolerant faţă de critică, motiv din care controlează câteva instituţii de presă, hrăneşte „discret” doi-trei ziarişti şi este suficient de ticăloşit (pentru o asemenea funcţie)… Pun capul la bătaie că anume un astfel de preşedinte va urca, mai devreme sau mai târziu, în cel mai înalt scaun al ţării. Aşadar, ce se va alege din eforturile jurnaliştilor care înţeleg că RM are nevoie de un altfel de preşedinte? Iar RM, indiscutabil, are nevoie de un preşedinte care înţelege ce se întâmplă cu noi, vede clar problemele acestei „republici independente” şi care – la modul sincer şi serios, nu populist şi demagogic – ar pune problema modernizării acestei ţări şi reformării din temelii a acestui stat…
Şi atunci, cum procedăm – spânzurăm lira în cui?
