A fost un bun prieten al ziarului nostru. Pe 27 iulie, l-am vizitat la Spitalul Oncologic din capitală, unde se afla pe patul de suferinţă mai bine de două luni. Se afla în Secţia de terapie intensivă. A fost internat după ce a căzut, ca secerat, când transporta un sac de ipsos, din care dorea să facă un bust. Anterior, el făcuse un bust bunului său prieten Grigore Vieru, chiar a turnat şi o medalie cu chipul regretatului poet la Monetăria din Bucureşti. După acea cădere, s-a ales cu o fractură de coastă. A avut de suportat o operaţie grea, la care s-au mai adăugat şi alte boli, care i s-au tras de la o traumă din copilărie.
Poetul mi-a citit o poezie pe care a scris-o de Duminica Mare. Mi-au dat ochii în lacrimi, amintindu-mi că Anatol Codru este ultimul din generaţia şaizeciştilor, din care au făcut parte Liviu Damian, Ion Vatamanu, Victor Teleucă, Gheorghe Vodă, Grigore Vieru. O poezie tristă, pe care m-a rugat s-o publicăm când va pleca dintre noi…
Născut la 1 mai 1936 în satul Molovata Nouă, raionul Dubăsari, Anatol Codru a editat mai multe cărţi de poezie, făcând metaforă din piatră. În 1968, realizează primul său film documentar – „Trânta”, menţionat cu Premiul I pentru regie la Festivalul de la Minsk. A turnat 30 de filme documentare. Pentru documentarul „Sunt acuzaţi martorii”, prezentat în 1990 la Festivalul internaţional de filme documentare din or. Ostrove, Cehoslovacia, i se acordă Marele Premiu, iar pentru filmul „Mihai Eminescu” – Premiul „Mihai Eminescu” (Suceava, 1992). Pentru succese remarcabile în arta scrisului şi a filmului, i se decernează Medalia „Mihai Eminescu” şi cea mai înaltă distincţie de stat – „Ordinul Republicii”. În 1999 este ales membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Sicriul cu corpul neînsufleţit al regretatului scriitor şi cineast va fi depus, astăzi, la Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”, iar mâine, între orele 10.00 şi 12.000 – la Teatrul de Operă şi Balet, unde va avea loc un miting de doliu. În aceeaşi zi, Anatol Codru va fi înmormântat la Cimitirul Central din strada Armenească din capitală.
Îndeplinind rugămintea poetului, publicăm ultima lui poezie.
Rămurel, frunză de nuc,
Tot ca tine mă usuc
Şi ca tine-o să mă duc
Unde mi-a fost scris…
Şi-o să-ajung atunci departe,
O s-ajung în nicăieri,
Unde nu-i nici azi, nici ieri,
Unde nu-i nici început,
Nici sfârşit şi nici demult,
Unde totul e nimic
Şi e frig, e frig, e frig.
Şi eu, cel fără de sine,
N-o să mă mai văd cu mine.
Ţipă-n noapte o nălucă –
Luna, alungând o cioară.
Mă aşteaptă jos, la scară,
Omul negru să mă duc.
Deci, rămâi, lume, cu bine,
Sănătate de la mine,
Spor la toate, pe curând –
Unde nu ne vom vedea nicicând.
Parcă-aud şi azi la Putna toaca,
Mi-a sunat ceasul şi veacul,
Draga-mi face cu năframa:
Iată, am trecut şi vama.
