Interviu exclusiv cu soprana Olga Busuioc

De această dată, Olga a strâns toţi laurii la Barcelona, la Concursul internaţional de canto, organizat în memoria tenorului spaniol Francesc Viñas.

La numai 25 de ani pe care îi are, Olga are cu ce se lăuda, însă o face cu multă modestie şi discreţie. Ce ar putea să-şi mai dorească? A dus faima ţării noastre dincolo de graniţele ei şi are o căsnicie frumoasă, ce-i drept, mai mult de la distanţă, cu solistul Igor Stribiţki din trupa „Akord”. Însă dincolo de asta, visele Olgăi nu s-au terminat aici, ba din contra, itinerarul său artistic este abia la început.

– Olga, ce ai simţit în momentul în care ai aflat că eşti câştigătoare?
– A fost ceva feeric! Nu ştiam dacă să plâng sau să strig de bucurie. La un moment dat, mi s-a făcut rău, emoţiile m-au doborât. Mă bucur şi acum, realizând, totodată, că am pe umeri o mare responsabilitate. Asemenea concurs şi asemenea premii mă motivează să muncesc şi mai mult, iar programul este şi mai încărcat ca până acum. Mi-a părut bine să mă reîntorc în ţară şi să stau cu familia mea, cu soţul. Dar nu pentru mult timp, deoarece în luna martie trebuie să revin la activităţile artistice.

– Ai anticipat vreo clipă că tu eşti favorita?
– Favorita juriului nu, în schimb a publicului da. Există nişte piloni în muzica clasică şi trebuie să fii la un nivel foarte înalt ca să reuşeşti. Publicul m-a susţinut din prima clipă, iar cei din sală au făcut tot timpul galerie pentru mine. Bănuiesc, pentru că am interpretat nişte lucrări mai speciale din repertoriul lui Piotr Ilici Ceaikovski, care este extrem de iubit de spanioli. Am mai interpretat un gen pur spaniol, sarsuela, care este pe placul tuturor, ceea ce a făcut publicul să fredoneze împreună cu mine. Asta chiar mi-a dat de înţeles că le-am fost pe plac. Publicul a fost cald şi m-a primit foarte bine.

– Igor te-a însoţit la Barcelona?
– Da, a avut emoţii mai mari decât mine. El m-a susţinut foarte mult şi mi-a fost întotdeauna alături – şi în culise, şi în sală. A urmărit tot ce se petrece, cum reacţionează lumea şi ce vorbeşte. A „spionat” reacţiile publicului. Sunt convinsă că Igor mi-a adus fortuna, cum îmi place să spun, adică noroc.

– În ce a constat reuşita ta?
– Nu vreau să mă laud, dar din ceea ce mi-au spus unii membri ai juriului imediat după gală, vocea mea îi depăşea prin sonoritate de două ori pe ceilalţi concurenţi. Mă explic. Vocea de soprană se divizează în mai multe categorii. Soprană de coloratură, lirică de coloratură, lejeră, spinto etc. Vocea mea este mai rar întâlnită – soprană lirico-dramatică, ceea ce permite să se audă în toată sala. Iar pentru această categorie există roluri principale şi mai speciale. Acesta este aspectul determinant al reuşitei mele pe plan artistic. Dar cred că a fost important şi repertoriul, şi prestaţia.

– Ştiu că provii dintr-o familie mare de artişti, mama ta fiind mezzo-soprană, iar tatăl tenor. Ei te-au îndrumat cumva pe calea anevoioasă, dar frumoasă a muzicii?
– Eu singură am decis să fac muzică. Părinţii mei nu şi-au dorit să devin cântăreaţă, categoric au fost împotrivă. Şi întotdeauna au afirmat că această profesie necesită multe sacrificii şi este foarte dificil să ai o viaţă şi o familie normală. Pentru a deveni artist trebuie să te dedici plenar. În ceea ce mă priveşte, am avut o copilărie obişnuită, fără ore interminabile de canto.

– Totuşi cum ai ajuns să faci muzică?
– Singurele ore de canto pe care le-am avut au fost cele în care cântam în corul şcolii. Acolo făceam lecţii cu o tânără profesoară, care preda la Colegiul „Ştefan Neaga” şi când am auzit-o cântând prima dată am rămas impresionată. Atunci am decis că eu voi deveni cântăreaţă. Am susţinut examenele şi am fost acceptată. Remarc că toate aceste lucruri au fost făcute în mare taină. După absolvirea colegiului am mers la Conservator, unde am învăţat ceea ce am visat – canto academic. Desigur, între timp mama a devenit mentorul principal în cariera mea şi îi datorez 90% din ceea ce am obţinut până acum.

– Ai avut o viziune clară asupra parcursului tău artistic, ai avut nişte obiective bine definite?
– Da, sigur că da! Am ştiut dintotdeauna ce-mi doresc şi unde vreau să ajung. Înainte de toate, mi-am propus să-mi demonstrez mie că pot, iar apoi am vrut ca lumea să cunoască R. Moldova. Dar nu ca pe o ţară săracă, ci ca pe una cu un mare potenţial artistic. Mă deranjează că foarte mulţi nu ştiu unde se află această ţară sau, în cel mai bun caz, o confundă cu Insulele Maldive. Însă eu nu mă dau bătută şi de obicei la interviuri le arăt pe hartă Moldova. Celor care mă întreabă cum sunt teatrul şi muzica din ţara noastră, eu le răspund că toate sunt magnifice!

– Teatrul de Operă şi Balet ţi-a făcut vreo ofertă?
– Da, am primit o ofertă, dar nu am acceptat-o. Eu pot cânta acolo ori de câte ori voi fi chemată, dar nu pot să mă angajez. Cu un salariu de 100 de euro nu se poate trăi. Fiecare dintre artiştii Teatrului de Operă merită mult mai mult, fiindcă au muncit şi s-au dedicat unei cauze nobile – arta.

– În ce măsură îţi reuşeşte să ai o familie normală, fiind mai mult absentă decât prezentă lângă soţul tău?
– Am spus-o şi o mai spun – eu am un soţ de aur, care mă înţelege şi mă susţine mereu. Altcineva în locul lui poate nu m-ar fi acceptat. La acest compartiment suntem pe aceeaşi undă, manifestând încredere reciprocă. Poate de aceea ne-am ales unul pe altul. Primul aspect care ne leagă este dragostea, iar cel de-al doilea – faptul că amândoi suntem artişti. Cât despre distanţa mare dintre noi, ea nu este decât un motiv înzecit de bucurie atunci când ne reîntâlnim.

– Cât timp aveţi rezervat acum pentru a fi împreună?
– Acum vom fi împreună tocmai o lună. Anul trecut a fost însă mai complicat, deoarece trebuia să finisez studiile de masterat în Monena şi se întâmpla să vin acasă o dată la două luni şi să stau maximum o săptămână. A fost destul de dificil mai ales că ne pregăteam şi de nuntă. De fapt, am făcut nunta… prin skype. Am căutat agenţii şi am făcut programările şi rezervările pe net. Am venit acasă doar cu câteva zile înainte de marele eveniment. Altfel nu a fost posibil fiindcă trebuia să mă pregătesc pentru concursul din iulie. În final a fost OK.

– Ştiu că povestea ta de dragoste este una specială şi este singura idilă din viaţa ta. Spune-mi, cum s-a înfiripat?
– Noi avem o poveste interesantă. Eu şi Igor ne cunoaştem de zece ani şi suntem împreună cam tot de atâta timp, cu excepţia unei mici pauze. Eu studiam la Colegiul „Ştefan Neaga”, el la fel. Apoi, vorba cântecului, ne-am văzut, ne-am plăcut… De fapt, firul dragostei noastre s-a legat în timpul unui turneu cu Corala „Gloria”. La început, eram prieteni ca nişte copii, apoi ca nişte adolescenţi, iar ulterior ca doi maturi. Firul s-a rupt însă imediat după ce am intrat la Conservator, iar el a ajuns la „Akord”. Fiecare avea preocupările sale, turnee, concerte etc. Şi astfel ne pomeniserăm că nu mai aveam timp de relaţia noastră. La rândul meu, îmi doream cu disperare să devin o soprană cunoscută. Dar povestea s-a reînceput în momentul în care eu am fost acceptată la studii în Italia, lucru care a ajuns şi la urechile lui Igor. Revenind în ţară, ne-am întâlnit într-un cerc comun de prieteni, şi… aşa s-a reaprins flacăra iubirii. Foarte repede după asta mi-a mărturisit ca eu voi deveni soţia lui şi curând vom face nuntă. Previziunile lui s-au adeverit.

– Poate rezista o relaţie la distanţă?
– Încrederea este condiţia primordială într-o relaţie. Eu îmi iubesc foarte mult soţul şi nici pentru o secundă nu l-am suspectat de nesinceritate sau chiar de infidelitate, dacă asta aţi vrut să ştiţi, categoric.

– Pe tine celebritatea te-a schimbat în vreun fel?
– Eu am rămas la fel ca înainte. Le compătimesc pe acele personalităţi care sunt afectate de vedetism. Personal nu le pot accepta comportamentul şi nici motivele. Cred că atunci când obţii succesul cu multă trudă eşti mai modest. Dar atunci când totul ţi se pune pe tavă, nu vei preţui ceea ce ai, respectiv manifeşti aroganţă faţă de cei din jur, iar în final şi faţă de propria-ţi persoană.

– Cine te critică mai mult – soţul sau mama?
– Ambii mă critică în aceeaşi măsură. De regulă, această critică este benefică şi constructivă, deoarece este sinceră. Eu sunt o perfecţionistă înverşunată şi aştept mereu obiecţiile lor, deoarece fără ele n-aş putea să-mi bat propriile recorduri.
 

Sursa: Timpul Suplimentul Femeia