Prima liturghie a fost săvârşită de Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când a frânt pâinea şi a împărţit-o apostolilor cu următorul îndemn “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge”; asemenea şi paharul după cină spunând “Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. Iar apoi le-a dat poruncă ucenicilor să înfăptuiască aceasta şi în viitor pentru pomenirea Lui. (În detaliu Cina cea de taină se găseşte în Evanghelii: Matei, cap. 26; Marcu, cap. 14, Luca, cap. 22.)
În capitolul 6 din Evanghelia după Ioan, Mântuitorul le explică tuturor celor de faţă că El este pâinea care s-a pogorât din cer şi că de nu va mânca cineva trupul Său şi nu va bea sângele Său, nu va avea viaţă veşnică. Mulţi dintre oameni s-au tulburat de cuvintele Lui şi L-au părăsit. E bine de ştiut că ori de câte ori Iisus Hristos le vorbea mulţimilor în pilde, când rămânea singur cu ucenicii, le explica înţelesul lor. Însă acum Iisus, în loc să le explice însemnătatea spuselor Sale, i-a întrebat „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?”.
Deja în Faptele Apostolilor vedem că ucenicii se adunau la „frângerea pâinii”. Preoţii puşi în cetăţi de Sfinţii Apostoli au fost la rândul lor învăţaţi să săvârşească această slujbă şi ea s-a transmis mai departe în sânul bisericii. Din această cauză în primele secole creştinii erau acuzaţi de canibalism, păgânii neînţelegând rânduiala şi cuvintele Sfintei Liturghii.
Din secolul al III-lea, şi în special al IV-lea – după legalizarea creştinismului de către împăratul Constantin cel Mare (anul 313) – scrierile despre Sfânta Liturghie sunt tot mai explicite.
Biserica a aşezat-o în centrul cultului şi o numeşte, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, „Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie”, ea fiind prin Împărtăşanie parte din veşnicie şi rai pe pământ. De aceea este deosebit de important ca fiecare ortodox să participe la această slujbă şi să se împărtăşească.
Ca temă de gândire voi mai adăuga în final că, în conformitate cu primele canoane bisericeşti, creştinul care lipsea nemotivat de la liturghie trei duminici la rând era exclus din rândul credincioşilor.
