Dacă ar fi fost însărcinat din partea Kremlinului să aducă pacea, Rogozin ar fi folosit vizita sa în regiune pentru a înţelege cele două părţi, pentru a căuta soluţii posibile. Dar el a venit să dea cu pumnul în masă şi a făcut publice nişte precondiţii inacceptabile. Şi pe care ştia că R. Moldova nu are cum să le accepte. Rogozin nu e omul păcii. De altfel, este ridicol să trimiţi ca pacificator pe un tip care singur se laudă că a condus detaşamente de voluntari în războiul din 1992.
Poate aţi auzit gluma aceea cu întrebarea „ce este o soţie?”. Răspunsul: „O soţie este persoana care te ajută să treci peste problemele pe care nu le-ai fi avut dacă nu te însurai cu ea”. Cam aşa e şi cu Rusia: ea creează o regiune separatistă în coasta Moldovei, ea se oferă să o rezolve şi trimite în acest scop pe unul dintre războinicii care au luptat în războiul secesionist. Asta nu este diplomaţie, este o glumă proastă. Şi trebuie tratată ca atare.
Dar există şi o parte bună. Pentru a înţelege ce vreau să spun, iată ce scriam în februarie în cadrului raportului nostru: „De la relansarea relaţiei la acumularea restanţelor – Raportul anual CRPE privind relaţia România – Republica Moldova (2011)”: „Deocamdată, schimbarea puterii din Transnistria afectează percepţiile asupra negocierilor. Până acum, guvernanţii de la Chişinău treceau uşor şi automat în ochii Europei ca băieţii buni, care nu se pot înţelege cu Smirnov. Figurile noi de la Tiraspol, între care se remarcă ministra de Externe Nina Ştanski, ridică probleme de relaţionare oficialilor de la Chişinău. Percepţia generalizată la Chişinău este că schimbarea de la Tiraspol a fost orchestrată tot în favoarea Moscovei (poate nu a ieşit favoritul direct Kaminski, dar şi Şevciuk depinde tot de Kremlin). Însă această percepţie nu este împărtăşită de către oficiali ai UE. S-ar putea ca moldovenii să aibă dreptate şi ca aşteptările trezite în Europa să fie încă un exemplu de triumf al speranţei asupra experienţei, însă Chişinăul va trebui să facă faţă unor noi presiuni spre o înţelegere favorabilă Transnistriei. Chişinăul trebuie să fie flexibil şi să-l lase pe noul lider de la Tiraspol să-şi dovedească limitele în faţa Europei, altfel riscă să treacă drept partenerul încăpăţânat care refuză rezolvarea unui conflict în a cărui rezolvare Europa investeşte credibilitate. Obiectivul Chişinăului trebuie să rămână acela de a evita „transnistrizarea” întregii republici, deci să rămână ferm în refuzul acceptării unei poziţii de egalitate între părţi şi a unei puteri de veto a Transnistriei în orice scenariu de reintegrare, dar trebuie să facă asta fără a pierde sprijinul Europei. Pentru a se arăta un jucător constructiv, trebuie să angajeze Tiraspolul în acţiuni concrete de reconectare (calea ferată, telecomunicaţii, cooperare interbancară), chestiuni pe care Chişinăul le propunea şi până acum, dar fuseseră blocate de regimul Smirnov. În ceea ce priveşte România, rămânem la recomandarea de anul trecut: România nu trebuie să aibă o politică separată de Chişinău în Transnistria. Convingerea intimă a multor oficiali români – anume că RM i-ar fi mai bine fără Transnistria – nu poate deveni mesaj oficial, cel puţin nu ar ajuta la nimic în această etapă”.
Asta era după alegerile de la Tiraspol, dar înainte de numirea lui Rogozin. Până să vină Rogozin să răstoarne masa de joc şi să împartă pumni în dreapta şi în stânga, Şevciuk şi Ştanski jucau rolul descris: băieţii buni cu care Europa s-ar putea înţelege. De când Germania a pus problema Transnistriei pe masă, ca test pentru voinţa Rusiei de a coopera într-un nou aranjament de securitate cu Europa, Kremlinul spunea la nivel neoficial: noi am vrea să rezolvăm problema, dar Snegur şi transnistrenii nu vor. Acum, rolul s-a inversat: Tiraspolul face pe partenerul flexibil, iar Moscova e băiatul rău.
Nici Berlinul, nici Bruxellesul şi nici alte capitale europene nu vor înghiţi găluşca. Jocul de imagine al Rusiei s-a terminat. Că s-a dorit aşa ceva prin trimiterea lui Rogozin sau individul a dat cu bâta în baltă de capul său nici nu mai este important. Important e acum ce va face Chişinăul. O strategie inteligentă ar trebui să aibă trei paliere: menţinerea negocierilor deschise şi propunerea de paşi concreţi de cooperare cu Transnistria, refuzul precondiţiilor lui Rogozin şi ignorarea provocărilor pe care acesta le lansează, continuarea europenizării şi amânarea unei soluţii în Transnistria până ce actualul status-quo se schimbă.
Să le luăm pe rând:
1. Este ceea ce Chişinăul face de multă vreme, propune dialog şi proiecte concrete de cooperare. Dacă găseşte mai multă deschidere la Şevciuk faţă de Smirnov, foarte bine. Dacă nu, nu. Acest punct nu vizează reglementarea definitivă a conflictului îngheţat.
2. Chişinăul nu poate accepta precondiţiile dictate de Rogozin. Oricum au fost formulate astfel încât să nu poată fi acceptate. Deci nu e nicio noutate. Chişinăul a spus mereu că nu acceptă tratamentul egal între cele două părţi şi aşa şi este normal: nu pot fi egale o ţară recunoscută de toată comunitatea internaţională (România e prima ţară care a recunoscut Republica Moldova) cu o entitate nerecunoscută de nimeni (nici măcar de Rusia, care totuşi o vrea egală R. Moldova). Divagaţiile lui Rogozin despre unirea cu România şi identitatea moldovenilor sunt voit provocatoare şi vor să pună şi Chişinăul, şi Bucureştiul în poziţii defensive. Nu trebuie răspuns altfel decât cu adevărul: nu este o chestiune aflată pe agenda oficială, nu avem ce să discutăm despre asta. Punct. Dacă vrea să continue discuţia, Moscova trebuie să pună pe masă fapte şi acţiuni oficiale ale celor două state cu populaţie majoritară românească, nu percepţii paranoice.
3. Exista până acum riscul ca, în actuala conjunctură, anumite state din UE să pună mai mare preţ pe rezolvarea problemei din Transnistria decât pe europenizarea R. Moldova. Pentru mulţi din UE, R. Moldova există doar prin lentila conflictului transnistrean şi al relaţiei cu Rusia (din păcate). Asta i-ar fi îndemnat la o politică de tipul „pace cu orice preţ”. Iar preţul ar fi fost transnistrizarea întregii R. Moldova. Numirea lui Rogozin, dar mai ales ieşirile sale publice, spulberă iluziile multora de la Berlin şi Bruxelles. Oamenii înţeleg cu cine au de-a face cu adevărat. Înţeleg că au fost duşi de nas. Nu va exista o presiune pe Chişinău pentru pace cu orice preţ. Şi asta este foarte bine. O uniune statală cu Transnistria în acest moment, cu un drept de veto al Tiraspolului, ar face R. Moldova captivă zonei estice. Noua balanţă electorală în care PCRM + Transnistria ar copleşi forţele proeuropene ar întări politic captivitatea constituţională. Însă actualul echilibru de forţe nu prea lasă loc de altă soluţie.
De aceea, Chişinăul trebuie să amâne decizia. Nu e momentul acum pentru o rezolvare. Status-quo-ul nu este favorabil. Dar timpul curge în favoarea Moldovei. Vin des la Chişinău, am fost şi la Tiraspol. Capitala Transnistriei este un mare sat blocat în anii ’90. Transnistria este o fundătură economică. În schimb, R. Moldova se europenizează. Ştiu că trăind acolo nu e vizibil, că sunt probleme, dar credeţi-mă că se vede de la distanţă. Călătoresc mult în regiune: Moldova se europenizează. Timpul curge în favoarea Chişinăului. Mai aproape de UE înseamnă o poziţie de negociere mai bună în Transnistria. Atunci, R. Moldova va trebui să pună UE în faţa unei alegeri: dacă vreţi rezolvarea acestui conflict îngheţat, atunci trebuie să ne oferiţi o perspectivă de aderare la UE. Chişinăul va putea face o ofertă Transnistriei: împreună cu R. Moldova în UE sau singură în spaţiul gri care este curtea din spate a Moscovei. Dacă Transnistria spune „da”, R. Moldova va avea de câştigat. Dacă Transnistria spune „nu”, R. Moldova va avea de câştigat.
Cristian Ghinea
