Alexandru Ţăţulescu: „Sunt mândru că-s medic român în Rusia şi că voi fi incinerat…”

Alexandru Ţăţulescu s-a născut la 7 ianuarie 1916. A terminat Medicina la Bucureşti, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial fiind medicul generalului Gh. Avramescu. Calvarul a dat peste el la începutul lui martie 1945, când a fost capturat de sovietici în Ungaria. La 22 martie 1945 a fost transportat cu un avion la Moscova, purtând mantaua fără epoleţi şi încălţămintea generalului Avramescu. Bufonada însemna că Ţăţulescu urma să răspundă în locul generalului care, în acelaşi an, murise îngheţat şi asfixiat.

O bucăţică de peşte sărat, o hrincă de pâine umedă şi o cană de uncrop…

A fost dus la temuta închisoare „Lubeanka”, în care se afla „crema contrarevoluţiei sovietice”. Aici a stat două săptămâni într-o boxă fără ferestre. Apoi a fost mutat în cea mai teribilă închisoare – „Lefortovo”, unde s-a aflat până în octombrie 1946, după care a fost transferat într-un lagăr de triere. În ianuarie 1947 a cunoscut năravurile lumii criminale în gulag, suportând numeroase înjosiri menite să-i schilodească psihicul. De pildă, noaptea, prizonierii erau treziţi pentru promenadă, iar peste o oră aceasta era contramandată. Alteori, erau treziţi noaptea de zgomotul unei turbine aerodinamice, care astupa strigătele schingiuiţilor din subsoluri. Pe urmă a ajuns la închisoarea „Butîrka”, unde a fost condamnat la opt ani de detenţie cu ispăşirea pedepsei în lagărele de corecţie prin muncă. Ulterior, împreună cu alţi intelectuali, a fost transferat la închisoarea din Uhta, unde stăteau câte 20 de condamnaţi în cupeu, în beznă şi erau hrăniţi cu o bucăţică de peşte sărat, o hrincă de pâine umedă şi o cană de uncrop. Din cauza condiţiilor inumane din timpul transferului, care a durat o lună, a ajuns la Uhta cu edeme la picioare şi foarte slăbit. Au urmat două săptămâni de tratament, sub îngrijirea cordială a condamnatei Zinaida Jitnic, asistenta medicală care i-a salvat viaţa şi care i-a devenit apoi soţie. Aici i-au fost testate cunoştinţele în medicină, ceea ce l-a ajutat să supravieţuiască. A fost numit şeful Secţiei ginecologie şi maternitate pentru condamnate, dar se ocupa şi de traumatologie. Curios e faptul că toate instrumentele cu care lucra erau confecţionate conform desenelor sale.

Peste scurt timp s-a decis ca toţi condamnaţii politici să fie transferaţi în lagăre cu regim sever. Fiind consideraţi „cei mai periculoşi”, ei nu aveau dreptul la corespondenţă sau întâlniri cu rudele. La începutul anului 1951, Ţăţulescu a fost escortat de doi enkavedişti în lagărul cu regim strict din Vorkuta, la Cercul Polar. Timp de un an a fost şeful unei secţii a spitalului din lagăr. Împreună cu inginerul polonez Henrik Iasinski, a asamblat aici dispozitive de radiodiagnosticare.

Doctor fără diplomă…

Graţie comportamentului şi activităţii exemplare, Ţăţulescu a fost eliberat din lagăr cu trei luni mai devreme, rămânând în exil pe un termen nedefinitivat. I se cerea să rămână la Vorkuta şi să se înregistreze periodic la comenduire. În februarie 1953 a fost numit medic la spitalul pentru condamnaţii cu regim liber. În 1955, când i-a fost înmânat buletinul de identitate, devenise cetăţean sovietic şi avea naţionalitatea – moldovean. Iar în septembrie 1956, Judecătoria Supremă Militară a URSS i-a clasat dosarul din lipsă de probe.

După reabilitare a dorit mult să lucreze în calitate de medic, dar nu avea diplomă. Doar după multe tentative a reuşit să-şi obţină diploma eliberată în 1941. Aflându-se la un stagiu la Moscova, l-a cunoscut pe renumitul profesor în radiologie S. Reinberg, care i-a fost conducător ştiinţific al tezei de doctor. Teza a susţinut-o cu succes la 11 aprilie 1960, după care Ţăţulescu şi-a publicat articolele ştiinţifice în revistele prestigioase de specialitate, a participat la numeroase congrese, fiind ales membru al Comitetului director al Societăţii ştiinţifice a medicilor radiologi din URSS. Din 1963 şi până în 1971 a activat în RM, după care s-a retras la Moscova.

„Un român de legendă”

Despre Alexandru Ţăţulescu a scris şi presa din România. În mai 2010, Rompres scria că medicul era „un român de legendă”, pe care închisorile sovietice l-au modificat esenţial, încât, „la vârsta de 94 de ani pare un personaj desprins dintr-un roman de-al lui Soljeniţîn”. Întrebat ce l-a adus la Moscova, Ţăţulescu a răspuns scurt: „Una din tragediile inevitabile”. Revista „Dosarul istoriei” scria (în 2004) că, la vârsta sa înaintată, Ţăţulescu putea vrăji cu strălucirea ochilor săi tineri. Aşa îl ţin minte şi eu de pe timpul când activa la Institutul Oncologic: avea o ţinută elegantă, seducătoare, o înfăţişare nobilă şi o educaţie selectă.

„Jurnalul Naţional” scria, în februarie 2011, că Alexandru Ţăţulescu „în 1960 a izbutit să se întoarcă pentru prima oară în România, unde nu îl mai aştepta nimeni”, unde nu mai putea rămâne, fiind deja cetăţean sovietic şi moldovean… Cu toate acestea, scrie publicaţia, „în 2008, prin eforturile misiunii diplomatice a României, a fost avansat la gradul de colonel în rezervă, devenind membru al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război din România şi primind o pensie de veteran din partea statului român”. „Libertatea” scria că, „după ce a trăit ororile războiului, după ce l-a călit gerul Siberiei şi l-a încercat chinul gulagului, medicul Alexandru Ţăţulescu (la 94 de ani) a primit din partea preşedintelui României Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce”. Distincţia i-a fost acordată în semn de apreciere pentru înalta ţinută morală şi patriotismul de care a dat dovadă ca militar al Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial.

Întors în România…

Rugat de jurnalişti să-şi descrie viaţa printr-o frază, Ţăţulescu a răspuns că este mândru că e medic român în Rusia şi că va fi incinerat, iar urna îi va fi depusă la Bucureşti.
La 10 februarie 2011, la 95 de ani, Alexandru Ţăţulescu a plecat în lumea celor drepţi. În cadrul şedinţei din 18 februarie 2011 a Societăţii Medicilor Imagişti din RM, profund îndureraţi de această veste, am păstrat un minut de reculegere în memoria lui. Când scriam acest text, am telefonat-o pe Marlen, fiica lui Ţăţulescu. Ea mi-a spus că dorinţa tatălui ei a fost realizată. Urna cu cenuşa învingătorului Cercului Polar, martirului neamului românesc, a fost dusă la Cimitirul militar Ghencea din Bucureşti. Iar autorităţile române discută posibilitatea de a conferi unei străzi din Bucureşti numele său. Considerăm că acest medic va rămâne un model de rezistenţă în faţa intemperiilor vieţii şi merită să fie imortalizat, cel puţin, într-un film documentar.

Andrei Roşca,
doctor habilitat în medicină,
profesor universitar, UTM,
preşedintele Societăţii medicilor
imagişti radiologi din R. Moldova