Sursă credibilă, opiniile lui ne bucură sau ne enervează, niciodată nu ne lasă indiferenţi. El contează întotdeauna. La rău, îi căutăm contraargumente: cu se sunt atât de buni scriitorii X şi Y, de îi laudă N.M.?; sau: cine are dreptate: „răul” Manolescu care „ne dispreţuieşte”, ori bunul (om de o bunătate rară!) Crăciun, care a creditat generos (un cec în alb, totuşi) viitorul literaturii din Basarabia? La bine, îl luăm adept: scriitorul Z este al treilea basarabean lăudat de N.M.! Dacă am şti să-i exploatăm competenţele, ne-ar prinde bine. Am putea să ţinem cont, pentru alte ediţii, de lacunele textului criticat azi; am putea să învăţăm din greşelile altora, depistate de el; am putea ascunde de el (refuzând publicarea) nişte rateuri ori texte îndoielnice; am putea să învăţăm de la el cum să construim propriile disocieri; am putea, simplu, să ne delectăm cu scrisul său, pentru că un critic bun e şi un scriitor bun. E contraproductiv să-i cerem favoruri. E ilogic să fim toată viaţa pe placul altora, cu alte criterii literare, iar apoi să aşteptăm aplauze de la Niky, un critic cu bareme limpezi, dar cu totul diferite de cele ale promotorilor noştri anteriori.
Critica este un domeniu al literarului, nu al supra-literarului. Dar ficţionarul este erbivorul care se hrăneşte cu iarba fragedă a naturii, pe când criticul e un carnivor, consumând această iarbă… digerată de mioara care fabulează. Ori: dacă prozatorul de respiraţie largă e un consumator de bere sau de lapte, iar poetul îşi adună inspiraţia din vin, din ceaiuri şi cafele, atunci criticul (care adună spuma, cum s-ar spune) e consumator de băuturi tari, de „vin reciclat”, de coniacuri şi ţuici dublu fierte, de unt, nu de lapte. Criticul în sine nu e decât un altfel de scriitor. Însă un anume critic contează. Apelăm la el, ne bucurăm de aprecierea lui, ne scot din sărite opiniile lui negative. Pe un critic lipsit de importanţă nu se supără nimeni.
Într-un film englez, Lady Caroline Lamb, eroina îi reproşează ceva feldmareşalului, ducelui de Wellington (jucat de Laurence Olivier), spunând că Napoleon ar fi procedat altfel în această situaţie. „Eu l-am învins pe Napoleon la Waterloo”, îi răspunde feldmareşalul. Replica e demnă de reţinut: „Şi numai pentru asta veţi intra în istorie. Iar Napoleon va fi cunoscut pentru că e Napoleon!”.
Oricine se poate face (relativ) cunoscut, „combătând” un critic notoriu. Dar se va remarca numai prin asta, Instanţa Credibilă rămânând însă aceeaşi.
Mircea V. Ciobanu
