Unul dintre cei care nu a putut să-l urmărească, însă (sau, poate, nu a vrut din frică şi laşitate, neştiind dacă va fi un succes sau o cădere), fusese conducătorul de atunci al Uniunii Scriitorilor, Pavel Boţu. În schimb, în sală se afla primul secretar al Partidului Comunist din RSSM, Simion Grossu. Din această cauză, dramaturgul a stat aproape tot timpul cu ochii (exceptând momentele când se gândea la banchet) asupra celui mai important nomenclaturist din ţară şi mai puţin sau chiar deloc asupra rampei pe care se juca piesa sa. Dramaturgul era conştient că „de reacţia acestuia depindea viitorul piesei” sale. Dacă acestuia nu-i plăcea, o putea interzice şi clasa în categoria „bucăţi antisovietice”.
Dispoziţia dramaturgului varia în funcţie de felul cum se raporta primul secretar la spectacol. De aceea, autorul piesei ba se sufoca, ba se îngrijora „dacă e de bine sau e de rău” că primul secretar „râde în hohote împreună cu sala”. Această secvenţă ne furnizează informaţii extrem de preţioase despre relaţia dintre putere şi artist. Pe de o parte, aflăm că existenţa unui spectacol „depindea de toanele” unui birocrat, iar pe de altă parte, descoperim cu ochi de mamoş că până şi celor mai nonconformişti scriitori din epocă le cam intra şarpele în sân atunci când primul secretar venea să le vadă spectacolele. Adică şi curajul nonconformiştilor era oarecum calculat şi avea anumite limite, pentru că grija cea mai mare a autorului nu era să-l trimită cât mai departe pe primul secretar sau, în cel mai bun caz, să i se fâlfâie dacă era sau nu acesta în sală, ci să priceapă dacă acestuia îi place sau nu piesa sa. Deoarece primului secretar i-a plăcut, conducătorul Uniunii Scriitorilor l-a sunat a doua zi pe autor ca să-l felicite. Dar oare l-ar mai fi sunat dacă acestuia nu i-ar fi plăcut piesa?
Oricum ar fi, după spectacol are loc „şi un banchet, însă, acasă la autor”. Regretul cel mai mare pe care l-am avut citind această secvenţă emoţionantă e că s-a terminat mult prea repede. Părerea mea e că romancierul ar fi trebuit să-i acorde cu mult mai mult spaţiu decât i-a alocat poveştii cu oamenii care dispar într-un metrou aflat la cinci sute sau şase sute de metri sub Moscova. Scena cu premiera e cu mult mai interesantă decât faptul că nu ştiu ce scriitor moldovean nu găseşte ieşirea din metrou. Şi asta, din cauză că istoria cu metroul este mult prea sărăcăcioasă în detalii ca să devină o parabolă. Iar dacă nu reuşeşte să se închege sub formă de parabolă, oare ce sens mai poate avea? În rest, romanul lui Nicolae Esinencu conţine foarte multe poeme nonconformiste admirabile („Ah, Doamne, de ce stau eu întins aici?”) pe care autorul le-ar putea include cu mult succes în orice carte de poezii de-a Domniei Sale, iar dacă ar face acest lucru, volumul respectiv ar avea doar de câştigat şi ar accentua şi mai tare stilul inconfundabil al lui Nicolae Esinencu.
