Ei bine, toate aceste texte nevinovate puteau fi catalogate de către noua putere din Chişinău ca fiind nişte crime îndreptate împotriva poporului sovietic, dacă le-ar fi cunoscut. Cum, însă, politrucii sovietici nu ştiau româna, riscul era ca vreun amic mai binevoitor de-al scriitorului să-i informeze. De aceea, scriitorul a cam umblat cu şarpele în sân în acei ani în care intelectualii basarabeni (iar printre ei se mai nimereau şi scriitori) erau trimişi pe capete în Siberia. Pentru a nu fi luat şi el la ochi în acea vreme tulbure, scriitorul mai că nu stătuse în cap. Ca să-şi ascundă trecutul sub preş, el a făcut o grămadă de compromisuri şi poate că i-ar fi reuşit această întreprindere anevoioasă dacă nu ar fi avut şi anumiţi prieteni, pe care şi-i făcuse în perioada interbelică. De fapt, buba nu era neapărat trecutul său literar modernist, ci aşa-zişii prieteni (cel mai de seamă dintre ei era Emilian Bucov) care nu-i puteau ierta succesul de care se bucurase în ochii criticii literare româneşti. Aidoma lui Meniuc, şi poetul Emilian Bucov îşi făcuse studiile la Bucureşti la sfârşitul anilor treizeci, dar faima sa literară era cu mult mai neînsemnată decât a autorului volumului Răvaşele ploii. Iată de ce acesta nu-l înghiţea deloc şi nu rata nicio ocazie pentru a-l înnegri pe Meniuc. Ceea ce făcea Bucov în acei ani se chema şantaj, iar la şantaj nu recurgea numai el, ci şi alţi scriitori care voiau să parvină pe scara socială. Pentru că funia i se cam strângea la par, singurul lucru care-i rămânea lui Meniuc era să nege lucrurile frumoase pe care le trăise în perioada interbelică şi să deplaseze accentele spre alte activităţi ale sale. Iată cum şi de ce şi-a turnat cenuşă în cap şi a devenit un om de încredere al partidului comunist român. Fără vorbă că Meniuc le-a făcut destule servicii ilegaliştilor roşii, dar, totuşi, nu intrase în partid. Pentru a-şi salva pielea, însă, scriitorul a deformat realitatea şi şi-a cam umflat meritele, sfârşind, însă, în cele din urmă, prin a crede în această ficţiune a sa. În una dintre scrisorile sale către Romanenco, acesta povesteşte că prin 1977 Bucov l-a sunat beat acasă şi l-a acuzat că nu a fost utecist în urmă cu patru decenii şi pe Meniuc acuza asta l-a afectat foarte tare. Una dintre cele mai mari dezamăgiri ale sale, ce-i străbate scrisorile, este aceea că societatea sovietică nu-i aprecia la justa valoare trecutul său comunist de pe timpul României Mari. De aici, şi pizma lui faţă de Bucov şi Lupan. Dar cum să fie preţuit ceva care exista mai mult în imaginaţia scriitorului şi mai puţin în realitate? În acelaşi timp, Meniuc îi ruga constant pe prietenii săi din România sau pe cei care plecau peste Prut să-i găsească în arhive textele sale scrise în perioada interbelică şi aşa aflăm că, de fapt, toată viaţa sa Meniuc a avut o nostalgie faţă de acele timpuri, când debutase ca poet. Mai mult, el mai era chinuit de obsesia că, poate, dacă ar fi mers mai departe pe acel drum, ar fi ajuns un mare scriitor. Totuşi, această nostalgie devastatoare nu o face nicidecum publică. În schimb, îşi face publice simpatiile sale comuniste din tinereţe (mult prea firave faţă de felul cum le prezintă autorul romanului Disc), ceea ce ne face să credem că Meniuc a fost un om oarecum contradictoriu. Dar oare nu aceasta fusese adevărata condiţie a scriitorului sovietic?
