Tradiţia spaţiilor coloniale aflate la periferia imperiilor, dar, cumva, şi a istoriei, arată că ele îşi construiesc strategiile politice şi imaginarul identitar în jurul unor structuri de putere aflate în afara propriului spaţiu. Nu-i aşa că aproape de fiecare dată, dar de fiecare dată, duşmanul este în afara noastră, nu în interior? De câte ori am fost noi vinovaţi în istorie? Mai niciodată. De la popoarele migratoare şi până la turci, ruşi, comunişti etc., noi am „trăit sub vremi”, după voinţa altora fără a ne atribui nicio vină. Suntem maeştri ai externalizării vinei: vinovaţi sunt alţii, noi suntem doar nişte sărmane victime. Ştim să ne bocim pe noi înşine de ţi-i mai mare mila.
Pe de altă parte, şi când e vorba de salvatori, de soluţii, de speranţe, iarăşi apelăm nu la forţele noastre, ci la o forţa externă. Să vină să ne salveze ruşii de turci, nemţii de ruşi, occidentalii de comunişti, Banca Mondială sau FMI de criză etc. Mai nou, iubim cu o pasiune iraţională tot ce ţine de zona UE sau NATO şi urâm şi mai pasional tot ce vine dinspre est. Ar fi motive suficiente să procedăm aşa, însă din păcate nu ne ajută la nimic, căci în acest joc al iubirii şi al urii se pare că nu mai contăm noi, cei care urâm şi iubim, ci obiectul pasiunii noastre. Punctul de sprijin şi de decizie nu mai suntem noi, ci cineva din afara noastră.
Întotdeauna m-am întrebat dacă se poate construi o societate (politică, economică, culturală) cât de cât normală atâta timp cât punctul de sprijin şi factorii decizionali sunt plasaţi în afara noastră. Cum putem să gestionăm şi să organizăm o societate care nu depinde de ea însăşi în acest proces de organizare, ci de nişte „duşmani” şi „salvatori” externi? Cum putem îmbunătăţi o societate ale cărei resurse de „rău” şi „bine” nu se află în propriul său corp social, ci undeva la o „Înaltă Poartă” de care depindem după cum se schimbă vremurile?
Fireşte că ar fi absurd să susţin că aceste obsesii colective sunt lipsite de un substrat istoric real. Ele au un substrat mai mult decât real. Însă problema cea mare se reduce la următorul fapt: treptat, treptat, uităm că şi noi avem un cuvânt de spus şi începem să ne comportăm că nişte robi ai istoriei şi ai propriilor noastre coşmaruri. A acorda un credit prea mare factorului extern şi a minimaliza factorul intern este un garant al falimentului pe termen mediu şi lung.
Ultimii ani, atât în Moldova, cât şi în România, am avut mai multe ocazii de a ne face soarta puţin mai bună. Este dureros modul în care ne batem joc de şanse. Se pare că instinctul „închinării la Marea Poartă” încă ne bântuie, indiferent dacă ea se cheamă Istanbul, Moscova sau Bruxelles.
