Din surse demne de toată încrederea aflăm că în sânul conducerii PCRM s-au constituit câteva grupări ostile care luptă pentru preluarea conducerii PCRM: gruparea Tkaciuk, gruparea Dodon, gruparea Muntean şi gruparea Greceanâi. Deşi, formal, Voronin este susţinut în continuare de M. Tkaciuk, Dodon, Muntean şi Greceanâi, în realitate toţi aceştia îşi fac propriul lor joc politic. După plecarea lui Lupu din PCRM, apoi a lui Stepaniuc, Ţurcanu ş.a., tabăra „raţionalilor” şi „pragmaticilor” s-a subţiat, teren câştigând mai tinerii promovaţi de Voronin. După trădările din PCRM, Dodon a crezut că steaua lui a răsărit, însuşi Voronin lăsând să se înţeleagă că anume el este moştenitorul partidului, succesorul său. După ce s-a ars cu Lupu, însă, Voronin nu a riscat să meargă prea departe, lăsându-l pe Dodon să-i crească aripile şi de aceea drept măsură de siguranţă l-a promovat în fruntea executivului partidului pe Iurie Muntean. Muntean nu are autoritate în faţa membrilor simpli de partid, e considerat un carierist şi ultraradical, un marginal care mai mult dăunează partidului, frânând reformarea acestuia. Toţi înţeleg că Muntean este „opera” altui radical din PCRM, Tkaciuk, fostul consilier al lui Voronin, care continuă să aibă asupra acestuia o influenţă hipnotică.
Într-un fel, Tkaciuk i l-a „băgat” pe Muntean sub piele lui Voronin pentru a putea gestiona cu succes propriul său joc politic. Când Voronin a început să şi-l aproprie pe Dodon, Muntean, se zice, a avut adevărate crize de nervi. Faptul că ambii sunt economişti acutizează relaţiile dintre ei. Pentru a se poziţiona cu un cap mai sus decât Muntean, Dodon a încercat să se impună opiniei publice drept un „intelectual” care „pricepe” şi în ideologie, cultură. Astfel, pe blogul său tot mai des au început să apară „studii” dedicate problemelor identitare, interetnice, culturale. La un moment dat, Dodon s-a luat în serios, începând să se comporte în anturajul său ca succesorul indiscutabil al lui Voronin şi candidatul PCRM la funcţia de preşedinte. Acest fapt pur şi simplu îl face pe impulsivul, excentricul şi radicalul Muntean să-şi piardă controlul asupra sa. Dodon, deşi ştie ceva economie, este foarte slab în chestiuni de luptă politică de culise, n-are inteligenţa şi intuiţia necesare, şi tot „jocul său politic” şi-l construieşte pe adularea oarbă a lui Voronin şi un dispreţ nedisimulat faţă de colegii săi de partid. El nu înţelege că e utilizat şi de către M. Tkaciuk, şi de către Voronin drept un element de conjunctură, o pistă falsă pentru alţi doritori, dar cu adevărat serioşi, de a pune mâna pe cârma PCRM. În acest joc un rol aparte îi revine Z. Greceanâi. Ea lasă să se înţeleagă că e sută la sută „omul lui Voronin”, că nu are opinii proprii şi ambiţii politice şi-şi slujeşte cu credinţă stăpânul. În realitate, ea e abil manipulată de gruparea Tkaciuk, care-i alimentează speranţa că nu Dodon, dar anume ea este aleasă succesoarea lui Voronin şi candidatura PCRM la funcţia de preşedinte. Ca orice om limitat, fără experienţă în arta sforăriilor politice de culise, Greceanâi („baba Zina”, cum o „dezmiardă” colegii de partid) într-adevăr crede că steaua ei încă nu a apus. La rândul său, Voronin (oricum vulpoi bătrân) – pentru a stopa rivalităţile dintre aceste grupări – a interzis orice discuţie în partid pe tema succesiunii şi a candidaturii la funcţia de preşedinte şi le-a sugerat că la aceste subiecte se va reveni după alegeri şi va avea de câştigat cel care va avea scorul electoral cel mai bun. Amintesc în context că Greceanâi răspunde de zona Nord, Dodon – de Centru, iar Muntean – de zona Sud. Aceşti trei acum se întâlnesc mai rar, doar la şedinţele staffului pe care le prezidează autoritar Voronin şi care nu permite alte discuţii…
Subiectul succesiunii, ca şi cel al candidaturii PCRM la funcţia de preşedinte, va reveni în actualitate imediat după ziua scrutinului. Este clar că Voronin nu-i veşnic, precum la fel de clar este că PCRM nu are un om pe potriva lui Voronin ca să-l înlocuiască. PCRM e o corabie care, rămasă fără căpitan, se va izbi de stânci. Dacă cei doi, Muntean şi Greceanâi, aşteaptă cuminţi şi resemnaţi decizia şefului, Dodon încearcă să preia iniţiativa, anticipează evenimentele şi e angajat într-o subtilă (după părerea lui) diplomaţie de culise, încercând să-şi recruteze adepţi din sânul celorlalte partide, îndeosebi din partidele din Alianţă care vor trece pragul electoral. Dodon, împins din spate, joacă periculos şi, probabil, nu înţelege că, din punctul de vedere al lui Voronin, acest joc se numeşte trădare. Voronin însă, după ce a păţit-o cu Lupu, Stepaniuc, Ţurcanu, nu-i are la inimă pe trădători… Iar el, când nu-l mai are la inimă pe cineva, nu glumeşte.
În fine, lucrurile vor deveni mai clare după alegeri. De pe acum însă e limpede că singura perspectivă reală a acestui partid, care azi mimează unitatea de nezdruncinat, e dezmembrarea şi dispariţia lui. Şi, cum se întâmplă mai întotdeauna în asemenea cazuri, piatra pe mormintele marilor dispăruţi o pun epigonii…
