Al doilea e pentru cititorii TIMPULUI. Orice prostie mai deocheată este comentată de zeci, sute de „forumişti”. Moartea lui Anatol Codru însă „n-a suscitat interesul publicului”. La ora când scriu aceste rânduri – miercuri la amiază -, pe pagina web a TIMPULUI, sub materialul colegului meu Nicolae Roibu despre moartea lui Anatol Codru, e postat un singur comentariu. Îl reproduc, poate va fi util viitorilor specialişti care vor scrie despre literatura basarabeană din această întunecată, din punct de vedere moral, epocă.
1. De Igor Cojocaru!!! la 18.08.2010, ora 10:03
Iar o stea s-a stins pe cer, Ce-a obosit să dea lumină. Ea a plecat departe în infern, Ca peste mii de ani să vină! Să nu mai plângeţi cei rămaşi, Că viaţa nu-i o veşnicie! Să fiţi doar demni şi buni urmaşi, Aşa cum scrie-n poezie!..
Un text ce ar putea fi cioplit în piatra care i-a fost atât de dragă lui Codru şi care va fi pusă peste trupul lui care, astăzi, va fi coborât acolo unde „totul e nimic”. Asta e – nimeni nu ştie cine ne va pune bănuţul peste pleoapa noastră rece…
După Grigore Vieru, pleacă dintre noi un om al Demnităţii Poeziei. Codru nu a fost poetul care a scris poezii – el însuşi era o poezie… ambulantă. Îmi amintesc de un caz. Eram la Băile Herculane. Am fost cazat în aceeaşi cameră cu Anatol Codru. Zorii zilei încă nu se prelingeau pe coastele împădurite ale munţilor de după geam. Anatol a aprins lumina şi m-a rugat să-i spun părerea mea despre versurile sale. Din memorie, recita – una după alta – poezii de o tristă şi luminoasă frumuseţe…
Astăzi, ţărişoara noastră e absorbită de alte… „probleme”. Şi nu m-aş mira dacă moartea lui Codru va fi trecută la „faptul divers” – dacă viaţa e o întâmplare a mirării, de ce şi moartea să nu fie un fapt divers? Sau va fi exploatată electoral – a fost omul, nu mai e, mergem mai departe că ne aşteaptă alegerile, nu?
Toţi poeţii basarabeni sunt supuşi aceluiaşi blestem – cel de a avea măcar o singură poezie genială, care va intra într-o antologie sinceră şi imparţială a poeziei româneşti. „Tonul” l-a dat Alexe Mateevici cu „Limba noastră”. Are şi Anatol Codru o asemenea poezie. Cea despre … „nunta în Ardeal”. O nuntă, alta cred că nu se poate,/ Nu-i nuntă în Ardeal, dacă-i a doua,/ Cum nu-i nici lacrima, ca prima, mai ca roua,/ Pe iarba necosită niciodată. /Chiar dacă-o fi-n Ardeal, că-ntruna plouă./ Chiar dacă toamna e de nuni bogată,/ Nu poate nunta fi din nou jucată,/ Când se repetă – nu mai este nouă./ Şi e păcat să fie repetată,/ Să-şi facă Ardealul nunta anevoie,/ Dintr-un capriciu, că le-ar sta în voie?/ Celor fugiţi din nunta cealaltă./ Nunta-i Ardealul care nu se mută/ Din nunta lui dintâi în altă nuntă…
Nici Poetul Codru nu s-a mutat dintr-o nuntă în altă nuntă. El a rămas în Poezie. Întrebarea e despre noi, cei rămaşi: noi unde am rămas?
P.S. Reluăm ultima poezie a lui Anatol Codru, publicată în TIMPUL de ieri. Ştiu, i-ar fi plăcut.
Rămurel, frunză de nuc,
Tot ca tine mă usuc
Şi ca tine-o să mă duc
Unde mi-a fost scris…
Şi-o să-ajung atunci departe,
O s-ajung în nicăieri,
Unde nu-i nici azi, nici ieri,
Unde nu-i nici început,
Nici sfârşit şi nici demult,
Unde totul e nimic
Şi e frig, e frig, e frig.
Şi eu, cel fără de sine,
N-o să mă mai văd cu mine.
Ţipă-n noapte o nălucă –
Luna, alungând o cioară.
Mă aşteaptă jos, la scară,
Omul negru să mă duc.
Deci, rămâi, lume, cu bine,
Sănătate de la mine,
Spor la toate, pe curând –
Unde nu ne vom vedea nicicând.
Parcă-aud şi azi la Putna toaca,
Mi-a sunat ceasul şi veacul,
Draga-mi face cu năframa:
Iată, am trecut şi vama.
