Se pare că şi actuala campanie electorală de la noi a debutat cu piciorul stâng. Nu cunoaştem încă agendele partidelor şi ale candidaţilor la preşedinţie dar primele salve de tun însă, trase zilele acestea din studiourile unor televiziuni, ne sugerează că vom avea parte de o campanie electorală tradiţională, adică plină de mizerii şi lovituri sub centură. Astfel, încă de acum, când oficial campania nu a demarat, o parte a mass-mediei se delectează cu nişte aşa-zise „scandaluri de presă” (care barem „scandaluri de presă” nu sunt!) „teleportând” publicul privitor, atâta cât este, într-o altă realitate – una fictivă, care aproape nu are tangenţe cu realitatea adevărată. Aceasta înseamnă, pe lângă multe altele, că SCHIMBAREA promisă nu s-a produs: s-au schimbat primele feţe, dar nu s-a schimbat mentalitatea lor. Indiscutabil, presa trăieşte din tiraje şi audienţă, asta-i realitatea, suntem ostaticii publicului, asta facem pentru că asta „merge”, asta „gustă” publicul. Trebuie însă să găsim loc şi pentru adevăratele probleme. Una din ele e cea legată de alegerea preşedintelui R. Moldova. Dacă referendumul se va desfăşura cu succes şi în baza lui viitorul preşedinte va fi ales de întreg poporul se va încheia odată cu aceasta criza politică din R. Moldova? Ce garanţii constituţionale există că viitorul preşedinte să nu prindă gustul puterii într-o asemenea măsură încât să-l regretăm pe Voronin? Niciuna. În actualele condiţii preşedintele RM este o figură importantă, cea mai importantă figură politică în stat, indiferent ce e scris în Constituţie, iar dacă mai ţinem cont şi de mentalitatea societăţii noastre potrivit căreia şeful statului este „tătucul naţiunii”, un Vodă neîncoronat, calităţile personale ale candidaţilor la preşedinţie, sănătatea lor psihică, morală şi trupească devin definitorii. Astfel, o societate responsabilă – dar şi o presă responsabilă! – în afară de scandalurile şi cotonogeală reciprocă dintre candidaţii la preşedinţie trebuie să dezbată şi personalităţile acestora. Noi, alegătorii, trebuie să ştim totul, absolut totul despre cel care vrea să-l alegem şi să ne fie preşedinte: cum a învăţat la şcoală şi la facultate, de ce boli a zăcut în copilărie, cine îi sunt părinţii, rudele şi prietenii, de câte ori a fost însurat, cu ce fel de pastă îşi spală dinţii, dacă este tolerant sau ba cu cei care nu-s de acord cu el, dacă are simţul umorului, dacă noaptea vorbeşte prin somn ş.a.m.d. Sigur că îngroş culorile, dar o fac intenţionat, pentru că într-o campanie electorală responsabilă presa asta trebuie să facă – să întoarcă personalitatea candidatului pe toate feţele oferindu-i opiniei publice, electoratului maximum de informaţie pentru ca acesta să poată compara şi să aleagă, nu să voteze. Este periculos să analizăm personalitatea viitorului şef de stat în baza revistelor pline de vipuri, unde toţi politicienii apar ca nişte îngeri, numai buni de pus la icoane.
La fel de importantă este şi clarificarea până la cele mai fine nuanţe şi detalii (fiindcă diavolul se ascunde în detalii) a viziunilor politice ale candidatului la funcţia supremă în stat. Pentru mine, ca simplu cetăţean şi alegător, este de o importanţă vitală să ştiu ce fel de păsăruici geopolitice, religioase, filozofice ş.a.m.d. zboară în capul viitorului preşedinte: e rusofil sau românofil, are rude şi amici la Bucureşti sau la Moscova, „trage” spre Europa sau spre Rusia, care e atitudinea lui faţă de Mitropolia Basarabiei şi Mitropolia rusească a lui Vladimir ş.a.m.d. O presă responsabilă nu se poate baza doar pe scandaluri şi senzaţional, ea trebuie să dezbată zi de zi anume aceste subiecte, pentru ca cetăţeanul simplu, mergând la urna de votare, să aibă o imagine cât de cât clară şi completă despre cel care mâine va veni la cârma ţării.
Cele spuse mai sus nu sunt nicidecum un reproş adus colegilor mei din presă sau o „lecţie de învăţătură” pentru ei, ci o conştientizare în glas a unei situaţii realmente existentă: presa are o mare putere de influenţă asupra formării opiniei alegătorilor şi de aceea e obligată să impună politicienilor agenda sa. Cine alta, dacă nu presa, trebuie (nu numai să monitorizeze!) să vegheze la calitatea demersului politic al candidatului la preşedinţie, să propună subiecte pentru dezbaterile publice şi să sancţioneze deraierile partidelor şi ale liderilor lor în senzaţionalism, demagogie, politicianism ş.a.m.d?
