Mai ales dacă această zi pică norocos într-o zi de vineri, după care vin galant și cele două zile de weekend. Nu îndrăznește nimeni, că doar cine ar avea „tupeu” să scuipe într-o minivacanță.
Istoria vorbește despre Ziua Internaţională a Muncii ce îşi are originea în mişcările de protest ale unor muncitori americani care militau pentru scurtarea zilei de muncă de la 12-14 ore la 8 ore. Totuşi, sărbătoarea a devenit un eveniment de amploare abia după instaurarea regimului bolşevic atât în România, cât și în țara noastră, fiind vorba despre defilări muncitorești ce paralizau oraşele, unde erau afișate pancarte ce dădeau de veste despre depăşirea graficelor de producţie.
Treptat, această zi s-a transformat într-o bătaie de joc. Parada de altădată a fost înlocuită cu prima baie în mare, la iarbă verde sfârâie micii pe grătare, iar în pahare curge gârlă vinul și berea. Că doar e 1 mai muncitoresc, zi în care nu se merge la muncă. Această zi este „sărbătorită” cu mult fast, fără a ști de unde vine și ce soartă a avut. Tinerii dau fuga, de cum se trezesc, prin magazine pentru a-și face provizii pentru grătar, prietenii se adună, iar petrecerea începe. Peste tot se așterne o lene, care nu are nimic în comun cu spiritul muncitoresc. Tonele de gunoi, lăsate de petrecăreți, cresc ca ciupercile după ploaie. Nimănui nu-i pasă. E zi liberă, deci ne relaxăm.
De ce această zi muncitorească nu este marcată prin muncă, rămâne o enigmă. Dar faptul că suntem campioni la numărul de zile libere, cred că spune multe: 42 de zile de odihnă pe an, adică aproape de trei ori mult mai multe decât nemţii sau de patru ori mai multe decât belgienii.
Ne place să ne plângem că o ducem greu, că nu avem una, nu avem alta, dar când e vorba de odihnă, ne odihnim – că doar am muncit din greu, în zilele în care, nu se știe de ce, nu avem liber.
