Sfântul nou mucenic Ioan Valahul a trăit în Țara Românească, în vremea domnitorilor Matei Basarab și Mihail Radu (cunoscut și sub numele de Mihnea al III-lea), fiind născut în jurul anului 1644 în Oltenia.
Tânărul Ioan a ajuns în robia turcească după ce Mihnea al III-lea a fost învins de către Mahomed al IV-lea, iar otomanii au prădat Țara Românească, luând și mulți ostateci. La vremea aceea, 1659, Ioan avea doar 15 ani.
Conform agenției Basilica, Ioan era voinic şi chipeş. Frumuseţea lui atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcate. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi, împingându-l, agareanul a căzut şi a murit.
Fiind prins, Ioan a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au predat femeii turcului ucis. Aceasta l-a dus în faţa vizirului, ca să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit cu îndrăzneală adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă ce va voi.
Stăpâna nu i-a luat tânărului capul, ci, văzându-l voinic şi bun de muncă, l-a pus la început printre slugile sale. Apoi, văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de spurcată poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept.
Dorindu-l cu patimă, ea a încercat la început să-l ademenească prin tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar Ioan s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească.
Văzând că nimic nu izbuteşte, s-a mâniat şi l-a dat mai-marelui cetăţii, ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a aruncat în temniţă, supunându-l la multe chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră făgăduinţele ei, vor face ameninţările şi chinurile.
Viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de durerea chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de la Dumnezeu, rămânând până la sfârşit ca un diamant tare, neclintit în credinţa creştină.
Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi, scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapî (adică Poarta Stâlpului), lângă piaţa marelui bazar al neguţătorilor.
Aici i-au pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 mai, într-o vineri, înainte de Înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662.
Aşa a trecut către veşnicele locaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 18 ani. Trupul său va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creştini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu şi Sfântul însuşi ştiu.
Istoria scurtei, dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil, din Istanbul, care a trăit pe vremea Sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.
Cu toate că era atât de tânăr, spune unul din cercetătorii de azi ai vieții lui, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăția inimii de prunc se împletește cu înțelepciunea minții de bătrân. Și era Ioan frumos la chip. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinereasca vlagă zburda în toată ființa lui. Și măcar că gurmazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinței și de nădejdea mântuirii.
Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, cătuia sufletului său curat și jertfelnic. Așa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre și lăsându-și în urmă părinții, neamurile și țara lui frumoasă, fără să știe că nu se va mai întoarce niciodată și că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, Împărăția cerurilor. În această împărăție, însă, nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoințelor și după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul” , scria ÎPS Bartolomeu Anania, în volumul „Sfinți români și apărători ai legii strămoșești”.
În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest nou mucenic al lui Hristos să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Consemnăm faptul că Ioan Românul a fost canonizat mai întâi de Biserica Greacă, care l-a trecut în rândul neomartirilor ortodocşi. Începând cu anul 1801, cultul său a început să se răspândească şi în ţara noastră. Astfel, hotărârea Sfântului Sinod din 1950 a urmărit, pe lângă canonizarea unor sfinţi neconsacraţi, şi o largă cinstire a celor mai puţin cunoscuţi până atunci, în această categorie înscriindu-se şi Sfântul Mucenic Ioan Românul sau Valahul. Canonizarea solemnă a avut loc în octombrie 1955. Prăznuirea sa se face la 12 mai, ziua naşterii sale în Împărăţia lui Hristos.
