De obicei, adevărul e undeva la mijloc, unde granița e incertă, în contextul în care cronicarii români au stabilit o victorie la Călugăreni, în timp ce turcii vorbesc de victoria proprie. Există însă și români care au încercat o demitizare a bătăliei de la Călugăreni, dar și a Unirii lui Mihai Viteazul, precum Lucian Boia, care susține că există o aură mitică, legendară, însă nejustificată în jurul lui Mihai Viteazul. Din păcate, Boia este acuzat de „politică de demitizare a istoriei naționale”.
Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595) a fost parte a conflictului otomano-muntean și parte a campaniei otomane din august – octombrie 1595, ce avea ca scop înlocuirea lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) și transformarea Țării Românești și Moldovei în provincii otomane (Enciclopedia României). Așadar, cei care susțin că la Călugăreni nu a avut loc o victorie, și-au pus întrebarea: „a fost înlocuit Mihai Viteazul? A devenit Țara Românească provincie otomană?” Răspunsul, din fericire pentru români, este NU.
Mihai Viteazul atacă în zorii zilei de 13 august 1595 cu grosul oștirii sale (circa 10.000 de oameni), în timp ce Albert Király cu oamenii săi alcătuiau rezerva. (…) În jurul orei 11 dimineața a pornit un atac puternic al ienicerilor, care i-au respins pe oștenii lui Mihai. Ienicerii trec Neajlovul și capturează unsprezece tunuri creștine.
Hasan pașa, cu aproximativ 10.000 de oșteni, încearcă o învăluire largă prin partea de vest, iar Mehmet pașa face același lucru prin est. Trupele lui Mihai se retrag puțin, în ordine. Armata creștină e dispusă în formă de triunghi, cu vârful spre inamic. După ce reușesc să se regrupeze, aproape de locul unde se afla rezerva lui Király, oștenii lui Mihai resping efectivele lui Mehmed pașa și ale lui Hassan pașa, provocându-le pierderi considerabile și datorită celor două tunuri păstrate cu trupele de rezervă. Otomanii se retrag în dezordine, mulți cad în mlaștină și mor înecați, situație care dă posibilitatea lui Mihai să contraatace. Sunt recuperate tunurile și este creată o stare de degringoladă pe malul sudic al Neajlovului. Au fost ucise patru pașale, șapte sangeaci și 3.000 combatanți turci. S-au recuperat cele unsprezece tunuri pierdute și s-a capturat un steag turcesc verde, al profetului Mahomed, și cinci tunuri.
Episodul este sugestiv prezentat de cronicarul Baltazar Walter:
„Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acțiune eroică de ispravă măreață care să cutremure inimile păgânilor și să le înalțe pe ale creștinilor. Atunci mărinimosul Ion Mihai, invocând ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a smuls o secure sau suliță ostășească și pătrunzând el însuși în șirurile sălbatice ale dușmanilor străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăți cu sabia o altă căpetenie și luptând bărbătește se întoarce nevătămat. În acest timp, comandantul de oaste Király Albert, adunând pe rând pe ai săi, slobozește două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a dușmanului, deschizând o mare spărtură pe care ienicerii se străduiesc în zadar să o împlinească cu focurile lor de pușcă, pentru că de îndată două sute de unguri și tot atâția pedestrași cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie, strică rândurile, aștern la pământ și taie oștile turcilor, pe când din spate și din coastă îi lovește cu bărbăție domnul cu ai săi, făcându-se așa mare învălmășeală, încât până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri și, în fugă, erau mânați spre tabără ca vitele. În această învălmășeală ce seamănă a fugă, Sinan-Pașa în partea din față a taberei cade de pe podul râului Neajlov, pierde doi dinți și se rostogolește fericit scăpând cu viață”(Enciclopedia României)
Un contrast puternic îl face, în paralel, un cronicar turc citat pe blogul george-damian.ro: “După sfatul tuturor au mers trei zile și la 18 ale lunii mai sus arătate, într-o miercuri, au ajuns în apropiere de podul Călugăreni, care era un loc păduros și mlăștinos.
În clipa când unii dintre ostași se așezau acolo, iar alții se pregăteau să se așeze, a apărut o ceată de ghiauri, semănând cu niște animale și au început lupta în apropierea acelei mlaștini. Ei așezaseră la intrarea în pădure tunuri și pușcași, care au stânjenit mult oastea islamică. De la amiază și până la chindie s-a dat o mare luptă. Mulți dintre ei au trecut în rândurile gaziilor și martirilor. De asemenea și de la ghiauri au murit mulți și s-au dus în iad. Și luându-se de la ghiauri 12 tunuri, s-a obținut victoria și dușmanul a fost respins.”
Există deci, nuanțe ale acestei bătălii care tind să influențeze părerile chiar obiective ale istoricilor. Una dintre acestea este retragerea lui Mihai la Târgoviște:
Inferioritatea numerică și apariția trupelor lui Hasan pașa, l-au obligat pe domn, în cele din urmă, să se retragă la lăsarea întunericului. În raportul către marele duce al Florenței, Ferdinando de Medici, Mihai Viteazul prezenta faptele astfel: „mă încăierai cu ei într-o bătălie în așa fel că ținu toată ziua, unde făcui mare pagubă turcilor, spre rușinea lui Sinan pașa, căci în lupta aceea însuși Sinan pașa se prăvăli de pe cal într-o mlaștină foarte întinsă, de unde cu mare greutate fu scos … Și după ce Sinan a îndurat o așa batjocură de la noi, se mânie foarte, și așa se hotărî să pornească cu toți ai săi asupra noastră. Deci eu văzând că nu voi putea ține piept, venii la Târgoviște” (Enciclopedia României)
Pierderile otomane au fost mari, trei conducători și-au pierdut viața pe câmpul de luptă: Haydar pașa, Mustafa pașa și Hüseyn bey, iar Satırcı Mehmed pașa, grav rănit, abia a reușit să scape cu fuga. Domnul muntean se retrage spre Valea Prahovei pentru că Bucureștiul și Târgoviște au fost ocupate imediat de către otomani. În tabăra de la Stoenești se așteaptă ajutoarele de la aliați. În tot acest timp, Sinan pașa începe procesul de transformare a țării în vilâyet: „Bătălia de la Călugăreni rămâne un episod semnificativ, dar nu decisiv, din marea confruntare dintre creștini și otomani, înscrisă sub semnul Ligii Sfinte și trecută în cadrul Războiului de 15 ani. Ea nu a fost o victorie hotărâtoare a lui Mihai Viteazul și a glorioșilor români – cum se mai spune uneori – ci o victorie de moment a creștinilor, care se aliaseră tocmai ca să dea o replică turcilor. Dacă termenul de victorie pare prea puternic, se poate vorbi de o replică creștină demnă și fermă, cu mari pierderi pentru otomani, rămași dezorientați la finele bătăliei” (Ion Aurel Pop)
În concluzie, putem vorbi de o victorie a domnului Mihai Viteazul la Călugăreni, ținând cont de diferența uriașă dintre numărul creștinilor (10.000-16.000 oșteni munteni, steaguri boierești, unități de țărani, 4.000 oșteni unguri și secui, mercenari cazaci, 12 tunuri) și cel al otomanilor (50.000-60.0000). Chiar dacă aparent, turcii au învins, dacă privim în profunzimea intențiilor ambelor tabere, vom vedea că turcii nu și-au atins scopurile (am explicat mai sus de ce), pe când Mihai Viteazul și-a atins scopul de a-i opri sau cel puțin încetini în orice chip pe turci, pe care nu se aștepta să îi învingă, având în vedere numărul lor imens. Domnul Mihai a obținut, la Călugăreni, o victorie morală, cum spun criticii, care a dus la o victorie totală, mai târziu, la Târgoviște (6-8 octombrie), București (12 octombrie), și în Bătălia de la Giurgiu(15-20 octombrie).
[highlight]Victoria răsunătoare a voievodului valah stârnește admirația întregii lumi creștine și dă speranță de eliberare locuitorilor din Albania, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Grecia, țări chinuite de turci, care-și puneau speranța în Mihai Viteazu ca într-un înger de mântuire, numindu-l, cum menționează N. Bălcescu “Steaua lor de la răsărit”. Inclusiv papa Clement al VIII-lea l-a numit “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății”. Aderând la alianța antiotomană “Liga creștină”, datorită vitejiei domnitorului în lupta de apărare a creștinătății, primește în dar de la Cardinalul de Bari mâna dreaptă a Sf. Nicolae îmbrăcată în mănușa de mărgean pe care avea să o poarte cu credință în toate bătăliile. Astăzi mâna Sf. Nicolae se află la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București.[/highlight]
Este cunoscut faptul că Mihai Viteazul avea o relație specială cu Sfântul Nicolae, căruia i-a închinat mănăstirea Mihai Vodă din București, cum domnitorul i-a promis sfântului său prieten că va face, dacă îi va salva viața.
