După atacul împotriva Norvegiei si succesului german al acestei operațiuni, raportul de forțe existent în acea perioadă era favorabil Germaniei:Hitler nu avea de ce să iși facă probleme în ceea ce privea Uniunea Sovietică, căci pactul Ribbentrop-Molotov îi asigura libertatea deplină a acțiunilor, Mussolini îl asigurase de faptul că îl are ca aliat fidel iar forțele germane erau cu mult superioare față de cele franceze[1].De asemenea, și victoria din Norvegia a fost un important stimul moral. Însă, Hitler se temea de dezvoltarea din ce în ce mai prolifică a Angliei, ceea ce l-a determinat sa ia decizia unui atac rapid. În ceea ce privește situația Angliei, Chamberlain își dă demisia în urma unei dezbateri ce a avut loc în Camera Comunelor, fiind înlocuit de Winston Churchill, pe 10 mai 1940.[2]
Hitler considera că ”războaiele se incheie doar când adversarul este distrus”, astfel că a hotărât un atac împotriva adversarilor săi, cât mai rapid. Planul său nu a fost foarte bine primit de generalii grupurilor de armate germane din vest, și anume von Leeb, von Rundstedt si von Bock, însă acest lucru nu a ajuns niciodata la urechile Fuhrer-ului, aceștia conformând-se și urmând planul stabilit.[3]
Planul de invadare a Franței, ”Fall Gelb” (Planul Galben) este, în sfârșit, pus în aplicare după mai multe momente nefaste germanilor.
Planul ce urmărea un atac in vestul Europei a purtat denumirea de ”Fall Gelb” și a fost semnat încă de pe data de 9 octombrie 1939, plan ce prevedea trecerea trupelor pe teritoriul Belgiei, Olandei si Luxemburgului.[4] Data la care ar fi trebuit să înceapă a fost cea de 12 noiembrie, însă din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile și a unui eveniment nefast germanilor, acesta a fost amânat de 14 ori, până pe data de 10 mai 1940, data începerii propriu-zise a campaniei.[5] Acel eveniment nefast a constat în rătăcirea unui avion german, care, ulterior, a fost obligat să aterizeze la Mechelen-sur-Meuse, iar la bordul lui au fost găsite planurile de invadare a Belgiei.[6] În orientarea ofensivei s-a ținut cont de faptul că nu trebuia să li se permită francezilor accesul în zona Ruhr, astfel că trebuiau devansați în Belgia și în Olanda. Hitler considera că, după ce Germania va învinge, nu se va mai pune problema că neutralitatea Belgiei a fost încălcată în vederea obținerii scopului german, afirmând chiar că va lăsa soarta Germaniei ”în mâinile Providenței.[7]”
Pentru invadarea Franței, s-a pus în practică o reluare a planului Schlieffen din Primul Război Mondial, de încercuire a frontului francez prin Belgia, Olanda și Luxemburg.
Armata germană era comandată de generalul von Brauchitsch și era împărțită în 3 grupuri de armată.Comandanții menționați mai sus, și anume von Bock, von Rundstedt și von Leeb aveau în subordine grupurile, după cum urmează:grupul plasat cu fața spre Olanda și spre nordul Belgiei era comandat de von Bock, numit Grupul de Armată B, grupul de centru, cel ce era orientat spre zona sudică a Belgiei și spre Luxemburg era sub comanda lui von Rundstedt și purta denumirea de Grupul de Armată A;Grupul de Armată C se afla sub comanda lui von Leeb și a fost cantonat pe frontul Rinului, în fața liniei Maginot. [8] În vederea stabilirii planului de atac asupra Belgiei, s-a dorit o reluare parțială a planului Schlieffen, apoi, dupa ce rezistența belgiană va fi distrusă, vor porni spre fluviul Somme. Generalii Fuhrer-ului au preconizat că armatele belgiene nu pot fi distruse în urma unei singure bătălii și chiar și Hitler și-a dat seama ca îi vor sta în cale o mulțime de obstacole, astfel că a luat în calcul un atac asupra Sedanului, iar Manstein l-a transformat într-un adevărat plan de atac. Acesta, numit Sichelschnitt, în traducere ”lovitura de coasă”, păstrează elemente ale planului Schlieffen, fiind chiar considerat o reelaborare a acestuia[9]. Manstein considera că punctul nevralgic al francezilor este extremitatea nord-vestică a liniei Maginot și că aici ar fi trebuit aplicată violența. Apoi, traversarea Munților Ardeni, cu toate că asta ar fi adus momente extrem de dificile armatei germane, ar fi deschis calea catre Paris și spre Marea Mânecii. Printr-o desfășurare a frontului de vest în formă de seceră, englezii și francezii puteau fi prinși ca într-un snop.[10] Francezii nu și-au dat seama de planul Germaniei naziste, iar atacurile din Ardeni i-au luat prin surprindere.
Din punct de vedere al forțelor, Germania a mobilizat 5.000.000 oameni, iar pregătiți de luptă erau 3.500.000, pe când Franța a mobilizat 5.700.000 oameni. Din punct de vedere al blindatelor, armata germană și cea anglo-franceză erau aproximativ egale, cei din urmă dispunând de 2.280 de blindate moderne, iar germanii 2.800. [11] Însă, în ceea ce privea aviația, diferența era considerabilă, Germania fiind cu mult superioară Franței. Francezii dispuneau de 1.400 de avioane moderne, dintre care 100 de bombardiere și 790 de avioane de vânătoare, pe când germanii dispuneau de peste de 4.800 de avioane, din care 1.500 erau bombardiere, 1.000 erau avioane de vânătoare și 340 avioane de bombardament în picaj numite Stuka.[12]
În ciuda faptului că acestă ofensivă a Germaniei părea una complicată, structura acesteia era destul de simplă, urmărind spargerea defensivei belgiene și atragerea francezilor pe teritoriul belgian și olandez, apoi urma un atac în Ardeni cu scopul de a distruge linia francezilor de pe Meuse și spre a înainta spre Marea Mânecii, în vederea distrugerii Aliaților.[13]
Pentru o traversare mai facilă a Ardenilor, germanii urmăreau ca fortificațiile belgiene de la frontieră să fie distruse, insă nu au ținut cont de faptul că cele trei poduri de pe Canalul Albert erau bine protejate și, mai ales, minate, iar belgienii au venit pe poziții în noaptea de 9 spre 10 mai. Cu toate acestea, planoarele ce au parașutat 300 de soldați germani i-a luat prin surprindere pe belgieni, iar cei dintâi au reușit să cucerescă două poduri cu o foarte mare precizie, încât au rămas intacte. Pe 10 mai, belgienii au fost induși în eroare de parașutarea a 10 manechine, iar pe 11 mai, generalul Eben Emael s-a predat.[14] A doua zi, belgienii au început retragerea, retragere ce a durat 2 zile, timp în care încă mai erau urmăriți și atacați de avioanele nemțesti Stukas. Cu toate acestea, 8 divizii rămân aproape intacte și se vor alătura celor franceze și britanice, care începeau să sosească spre Gembloux, unde, pe 13 mai, a început o nouă bătălie, în care francezii, cu toate că erau în inferioritate în ceea ce privea armamentul, au reușit să reziste și, pe 15 mai, au reușit să-și reia pozițiile, între Gembloux și Wavre.[15]
Armata germană a trecut Munții Ardeni, neîntâmpinând forțe franceze.
La confluența dintre fluviul Meuse și Canalul Ardenilor se afla localitatea Sedan, zonă controlată de francezi prin 2 armate, armata II și armata IX. Începutul bătăliei nu a fost favorabil pentru francezi, întrucât pe 10 mai, dimineața, aparatele aflate la sol au fost distruse în urma unui bombardament. Tactica Aliaților era de a întârzia atacurile germane, permițându-le, astfel, trupelor să ajungă în pozițiile de defensivă. Se estima ca această manevră să dureze 5 zile, întrucât credeau că și trupele nemțești se vor mișca încet. Însă, rezultatul distrugerilor a fost stoparea înaintării franceze, în situația în care belgienii considerau că pentru întârzierea germanilor era nevoie de o zi, pe când francezii considerau că e nevoie de 5 zile, ceea ce a dus la un rezultat catastrofal. Pentru germani, traversarea Ardenilor nu a înregistrat mari dificultăți, întrucât francezii nu ocupaseră nicio poziție, neavând forța necesară de a le bloca trecerea. Două panzerdivizii aflate sub comanda lui von Kleist va distruge fără prea mari eforturi o divizie franceză de cavalerie ușoară și o brigadă de cavalerie. Pe 12 mai, trupele germane au ajuns pe fluviul Meuse, următoarea mișcare fiind o bătălie în acel loc. De asemenea, periferiile estice ale Sedanului au fost cucerite. Această bătălie a fost un eșec pentru francezi, fiind urmată de evenimente surprinzătoare, precum dezertarea în masă a multora dintre combatanți. Era clar, moralul francezilor era la pământ.
Frontul francez a fost distrus definitiv pe data de 16 mai, iar trupele germane au pornit spre Marea Mânecii. S-a spus că înfrângerea Franței era inevitabilă, colonelul Lyet a afirmat că ”bătălia era pierdută chiar înainte de atacul neprevăzut de la Sedan.”[16]
Franța se afla într-o situație extrem de grea și de nefavorabilă, astfel că Paul Reynard i-a numit la guvernare pe Georges Mandel și pe mareșalul Petain. De asemenea, și generalul Gamelin a fost înlocuit cu generalul Weygand.
Și belgienii urmau să aibă o soartă asemănătoare, întrucât bătălia de la Courtrai, din 24 mai, a adus, câteva zile mai târziu, mai exact pe 27 mai, capitularea. Aceștia au cerut ajutor englezilor, însă aceștia nu si-au dat silința în ceea ce privea situația Belgiei. După acest eveniment, britanicii au acționat în conformitate cu planul Dynamo, ce presupunea evacuarea forțelor ce se aflau în apropiere de Dunkerque. Prin portul Dunkerque puteau trece doar maximum 4.500 de persoane, iar în timp ce evacuarea avea loc, bombardierele germane au atacat acest port. Cu toate acestea, forțele aliate au reușit retragerea, 330.000 de oameni fiind transportați în Marea Britanie.
Franța este înfrântă definitv, iar guvernul francez evacuează Parisul pe 10 iunie 1940.
După aceste evenimente a urmat bătălia de pe Somme, în urma căreia francezii au fost înfrânți definitiv. Aceasta a început pe 5 iunie, fiind o confruntare între armatele germane ale lui von Bock și cele franceze ale lui Weygand. Peste 5 zile, pe 10 iunie, Mussolini decide să intre în război de partea lui Hitler, francezii primind, astfel, o grea lovitură din partea italienilor. Pe 10 iunie, guvernul francez evacuează Parisul, iar pe 14 iunie acesta este ocupat de trupele germane. Pe 17 iunie, mareșalul Petain a susținut în fața trupelor să luptele trebuie să înceteze.
În ceea ce privește rezultatul acțiunilor înteprinse de armata germană, Hitler urmărea să anihileze din punct de vedere militar Anglia, prin împiedicarea alăturării forțelor franceze ce au rămas intacte, adică flota și coloniile.[17] Am mai menționat faptul că Hitler se temea de dezvoltarea din ce în ce mai prolifică a Angliei, tocmai de aceea a inițiat un atac în vestul Europei.
Franța, învingătoare în urma Primului Război Mondial, s-a văzut îngenuncheată în fața Germaniei naziste. Pentru Hitler, acest eveniment a avut și un substrat ideologic, încât a dorit să-i umilească pe francezi așa cum au facut-o și ei cu germanii în urma primei conflagrații mondiale. Pentru semnarea armistițiului, Hitler a ales localitatea Rethondes, unde, în 1918, generalul francez Foch dictase condițiile armistițiului plenipotențiarilor germani. La ora 15.30, pe 21 iunie, delegația franceză era primită de catre Hitler chiar în vagonul lui Foch, locul unde germanii au semnat armistițiul cu ani în urmă. Keitel a transmis delegației franceze condițiile armistițiului și a menționat că acestea nu pot fi negociate și modificate. Germanii au menționat că toate eforturile militare vor fi îndreptate către războiul contra Angliei și că în ceea ce privește Franța, vor staționa doar câteva trupe pentru a menține ordinea.
- Bibliografie
- · Fiorani, Flavio, Istoria ilustrată a celui de-al Doilea Război Mondial, Editura Rao, București, 2000
- · de Launay, Jacques, Mari decizii ale celui de-al Doilea Război Mondial 1939-1942, volumul I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
- · Michel, Henri, Colecția ” Civilizații moderne”, Al Doilea Război Mondial, volumul I, Editura Prietenii Cărții, București, 2009
- · Telford, Taylor, The march of conquest:The german victories in western Europe 1940, Editura Simon and Schuster, New York, 1958
- [1] Henri Michel, Colecția ” Civilizații moderne”, Al Doilea Război Mondial, volumul I, București, Editura Prietenii Cărții, 2009, pag. 100
- [2] Istoria ilustrată a celui de-al Doilea Război Mondial, București, Editura RAO, 2007, pag.53
- [3] Henri Michel, op.cit., pag.100
- [4] Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al Doilea Război Mondial 1939-1942, volumul I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, pag.91
- [5] Ibidem
- [6] Ibidem, pag.88
- [7] Henri Michel, op.cit., p.100.
- [8] Jacques de Launay, op.cit., p. 92.
- [9] Istoria ilustrată a celui de-al Doilea Război Mondial, București, Editura Rao, 2000, p.54.
- [10] Henri Michel, op.cit., p. 102.
- [11] Ibidem, p. 106.
- [12][12] Ibidem, pag. 111
- [13] Telford Taylor, The march of conquest:The german victories in western Europe 1940, New York, Editura Simon and Schuster, 1958
- [14] Ibidem, pag 120
- [15] Ibidem, pag.121
- [16] Henri Michel, op.cit., pag.131
- [17] Henri Michel, op.cit., pag 164
