Unirea

2 noiembrie 1919 – Alegeri parlamentare pentru Adunarea Deputaţilor pe baza votului universal la care, pentru prima oară, cetăţenii din toate provinciile româneşti aleg un singur Parlament al României

La 2-4 noiembrie 1919 au loc alegeri parlamentare pentru Adunarea Deputaţilor şi în 7-9 noiembrie pentru Senat, pe baza votului universal la care, pentru prima oară, cetăţenii din toate provinciile româneşti aleg un singur Parlament al României, un parlament de tip democratic.

În iulie 1917, Constituţia României a fost modificată, introducîndu-se votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii (bărbaţi) de la 21 de ani în sus.

Decretul-lege din noiembrie 1918 detalia prevederile constituţionale, aducînd precizări importante. Pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice; a avea vîrsta de 25 de ani împliniţi; a avea domiciliul real în România. Pentru a fi ales în Senat se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice; a avea vîrsta de 40 ani împliniţi; a avea domiciliul real în România. Cetăţenii primeau certificat de alegător; cei care nu-şi exercitau „fără temei legitim” dreptul de vot erau amendaţi cu sume variind între 20 şi 50 de lei. Modificările au însemnat, printre altele, renunţarea la censul de avere.

Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spectaculoasă a numărului de alegători, mutarea centrului de greutate a vieţii electorale de la oraş la sat şi schimbarea modului de desfăşurare a luptei politice. Dacă pînă la război, în regimul votului pe colegii, existau circa 100.000 de alegători cu vot direct, după adoptarea legii electorale numărul acestora a crescut la cîteva milioane (4,6 milioane în 1937). Evident, aceste cifre se referă la vechiul Regat care avea, în 1914, circa 7,7 milioane de locuitori şi la România Întregită, cu o populaţie de 19,5 milioane locuitori în 1937. Pentru a evidenţia noua realitate electorală, menţionăm că în 1914, un deputat era ales de aproximativ 400 de cetăţeni; decretul-lege din 1918 stabilea ca un deputat era ales de 30.000 de cetăţeni, iar din 1920 – de 50.000 de cetăţeni, adică de 125 de ori mai mulţi, comparativ cu perioada antebelică.

Circa 80% din populaţia României trăia în sate, astfel că ţărănimea a devenit principala masă electorală, iar centrul de greutate al confruntărilor politice în timpul alegerilor s-a mutat de la oraş la ţară. S-a schimbat modul de desfăşurare a campaniei electorale: dacă pînă în 1914 un candidat îi putea vizita la domiciliu pe toţi alegătorii din circumscripţia sa, în condiţiile votului universal el trebuia să se adreseze zecilor de mii de oameni, să participe la numeroase întruniri electorale, să ţină discursuri în medii foarte variate (la cluburi, la cîrciumi, în pieţe publice etc.), să se adreseze unui public extrem de eterogen (mari proprietari, muncitori, ţărani, intelectuali, negustori, ş.a.). Liderii politici – şefii de partide, miniştrii, etc. – făceau adevărate turnee electorale în toate provinciile istorice, pentru a convinge alegătorii că reprezintă pe toţi românii şi nu doar pe cei din anumite zone geografice. În timpul campaniei electorale oraşele şi satele României erau împînzite cu afişe, conţinînd programele si lozincile partidelor care se prezentau în alegeri, informaţii despre candidaţii care cereau voturile cetăţenilor. Nu lipseau îndemnurile de a nu fi votaţi rivalii politici, care ar urmări obiective egoiste, ar fi fraudat statul în defavoarea cetatenilor (alegatorilor).

Campaniile electorale au avut un rol important în creşterea gradului de implicare a cetăţenilor României în viaţa publică, aceasta fiind o expresie elocventă a caracterului democratic al regimului politic din perioada interbelică. Cetăţenii au avut dese prilejuri de a participa la viaţa electorală şi la alegerile parlamentare; în intervalul 1919 – 1937 în România s-au desfăşurat zece alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat (în 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937).

Este o realitate că evoluţia partidelor politice a depins în bună măsură de influenţa lor electorală. Astfel, Partidul Conservator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politică în 1922, cînd nu au obţinut niciun loc în parlament. Partidul Poporului a avut un rol politic major în anii în care s-a bucurat de o largă susţinere populară. După 1927, acest partid a intrat într-un con de umbră, obţinînd rezultate modeste în alegeri. Pentru a se salva din punct de vedere politic, Octavian Goga s-a desprins în 1932 din Partidul Poporului şi a constituit o nouă organizaţie politică – Partidul Naţional-Agrar.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *