I-am răspuns simplu şi sincer: prea multe lichele se adună la asemenea ceremonii oficiale. (Mă ierţi, maestre, dacă te-ai simţit ofensat, dar ştii bine că nu şi pe dumneata te-am avut în vedere). Din aceeaşi cauză nu am asistat şi la o altă ceremonie oficială la care am fost câine-câineşte invitat. Am participat însă la inaugurarea Crucii mântuirii neamului românesc de la Nisporeni şi acolo am revăzut multă lume simplă, acea lumea care a făcut posibilă Ziua de 27 august 1991 şi de care astăzi au uitat cu toţii. Pe mulţi îi ţin minte de la mitingurile din acei ani, de la Marile adunări naţionale. Îmbătrâniţi, plini de boli şi suferinzi, vorba poetului Adrian Păunescu, aceştia însă mai există, iar de acei ani îşi aduc aminte numai cu lacrimi în ochi. Trădaţi şi călcaţi în picioare de toate regimurile şi de toate partidele, cu pensii mizerabile, cu copiii plecaţi în lumea mare şi cu nepoţi ce nu le mai vorbesc limba pentru care ei au luptat, aceştia continuă să muncească ca să nu moară de foame. Nu au pierdut interesul faţă de ceea ce se întâmplă în ţărişoară, mi se lăudau că sunt abonaţi fideli ai TIMPULUI –îmi imaginez ce sacrificiu este pentru ei să rupi din pensia mizeră să plăteşti un abonament la ziar…
Nimeni nu mai are nevoie de aceşti oameni, ei nu sunt invitaţi la recepţii oficiale, nu li se dau distincţii de stat şi premii guvernamentale…Mai contează doar ca „factor electoral”. Şi atât. Am văzut la televizor secvenţe de la manifestările organizate cu prilejul jubileului, inclusiv de la recepţiile oficiale, cu mese încărcate cu mâncare şi băutură, plătite, bineînţeles, şi din impozitele acestor bătrâni frumoşi şi uitaţi. Nu am exagerat când am zis că asemenea manifestări foiesc de lichele. Oameni care urăsc deschis acest neam şi această limbă îşi purtau burduhanele de la o masă la alta, vajnici, cu aere de făuritori de ţară. Cei care până la recepţie se terfelesc prin presă, numindu-se mafioţi şi contrabandişti, aici se salută cu zâmbete mieroase…Aşa e protocolul! Ei formează astăzi „crema societăţii”, „floarea naţiunii”.
…Îmi amintesc ce zile cu adevărat dramatice trăia Moldova în preajma lui 31 august 1989. Cred că încordarea era mai mare decât chiar în zilele puciului de la Moscova. Oamenii dormeau în parcuri, se băgau fără frică sub bastoanele miliţiei lui Voronin. Dacă nu era această lume, nu mai era adoptată nici Legea cu privire la limba de stat şi grafia latină, aşa cum era ea. Puţini azi ştiu ce a urmat cu adevărat după adoptarea acestei legi, cum a început ea să fie aplicată. Cine-şi mai aminteşte astăzi de şoferii simpli care, înfruntându-i pe şefi, au pus la troleibuze primele tăbliţe, ce indicau ruta, cu grafia latină? Cine mai ştie astăzi că primul mic dicţionar de termeni automobilistici a fost elaborat de un simplu şofer? Era o adevărată mişcare de masă, toţi traduceau denumirile de întreprinderi, şcoli, organizaţii, fiecare cum îl ducea capul. Era nevoie de o autoritate publică şi ştiinţifică ce urma să reglementeze acest proces stihinic de renunţare la limba rusă şi readucere acasă a limbii române. Am scris pe atunci mai multe articole la această temă, avertizând asupra pericolului de a introduce în uz o limbă română artificială, tradusă din ruseşte în …moldoveneşte! Autobuze cu tăbliţa „LA COMANDĂ” în loc de cursă specială, maşini cu indicaţia „DE ÎNVĂŢAT”, în loc de ŞCOALA şi autocisterne pe care era scris cu roşu „PERICOL DE FOC” în loc de INFLAMABIL, deveneau o realitate lingvistică a Chişinăului. Departamentul Limbilor nu era încă înfiinţat, funcţiona doar Comisia pentru terminologii a Academiei care s-a transformat ulterior în Centrul Republican de Terminologie. Trebuia de efectuat un volum de muncă uriaş – începând de la indicatoarele de preţuri şi terminând cu documentaţia oficială, formulare tipizate PENTRU toate domeniile. Lumea, din cele mai nobile intenţii, se pusese pe tradus, fel de fel de şmecheri făceau bani cu sacul. Am bătut multe praguri la Academie şi Guvern până am fost înţeles – aliatul meu cel mai înfocat era regretatul academician Silviu Berejan, anume autoritatea ştiinţifică a domniei sale a deschi multe uşi şi a convins mulţi funcţionari…
Totul de ce aveam nevoie exista la Bucureşti numai că din cauza diferenţelor de legislaţie, documentaţia din România nu putea fi preluată sută la sută. Am avut sprijinul total al guvernului României, veneam de la Bucureşti cu valize burduşite de fel de fel de documente şi formulare, ce ne serveau drept modele. Îmi amintesc cu emoţie de acele zile frumoase când împreună cu colegul Valeriu Culev hoinăream pe străzile Bucureştiului cu caietul de notiţe în mâine, notând denumiri de magazine, firme, organizaţii, anunţuri…Am descoperit uluit că există şi un asemenea magazin cu denumire „învechită” cum e „ŞEPCĂRIE” – la noi, la Chişinău i se găsise o denumire mai modernă, dacă nu mă înşel – „OBIECTE (sau) PIESE PENTRU CAP”… Reîntorşi în …patrie, încercam, cu forţele pe care le aveam, să reparăm şi să dirijăm lucrurile. Astfel, în urma unor demersuri oficiale, am reuşit să scăpăm de …PERICOL DE FOC . Nu mi-e ruşine să recunosc că atunci mă bucuram ca un copil de orice inscripţie apărută în limba română, consideram o biruinţa a mea personală, nu mă gândeam la distincţii de stat, premii guvernamentale şi recepţii oficiale. Toţi, şi eu, şi colegii mei de la Centru, eram convinşi că facem o treabă utilă, nu ne gândeam că doar peste vreo 20 de ani alţii vor fi cei care îşi vor revendica un loc de cinste în istoria R. Moldova.
Cine îşi aminteşte azi de acei anonimi care cu adevărat trudeau la implementarea limbii oficiale? Astăzi medalii şi premii se oferă doar purtătorilor de prosoape, specializaţi în cuvântări patriotice, iar pe la înalte recepţii sunt invitaţi cei care ne obligau atunci ca firma ŞCOALA să apară obligatoriu şi in limba rusă CKOLA, vezi doamne, cineva putea să nu înţeleagă numai în română şi să încurce şcoala cu bufetul…Colegii mei de la Centru purtau zilnic adevărate bătălii pentru fiecare denumire, erau înjosiţi de beneficiari, etichetaţi „naţionalişti şi rasişti”, cereau ca denumirea de firmă, de exemplu, Magazinul FLOAREA să mai aibă o denumire, rusească Magazin ŢVETOK! În acele zile am realizat adevărata forţă a rezistenţei pe care o opuneau reprezentanţii vechiului regim. Numai un stat naţional puternic putea să învingă acea rezistenţă, lucru care nu s-a întâmplat. La putere în 1994 a venit coaliţia monstruoasă a agrarienilor moldoveni şi interfrontiştilor ruşi, au pus cruce pe legislaţia lingvistică, au închis Departamentul Limbilor, După ei a venit guvernarea Sturza care nu a admis ca publicitatea să apară în două limbi, ci numi în limba originalului, adică în rusă, apoi au venit comuniştii care au aruncat la gunoi Istoria Românilor, mai apoi a venit la putere AIE1 şi AIE2 care continuă fidel linia antinaţională a guvernărilor precedente…
Anume reprezentanţii notorii ai acestor guvernări şi formează majoritatea celor invitaţi la recepţiile oficiale. Ce să caut eu printre ei?
