De atunci văd că ancheta nu a evoluat, iar convingerea că de vină sunt ambele tabere s-a accentuat.
Zilele acestea, într-un interviu, ministrul Justiţiei Alexandru Tănase afirma că adevărul nu va fi dezvăluit atâta timp cât comuniştii nu vor vota preşedintele ţării şi va exista pericolul revenirii lor la Putere. Iată de ce Voronin iese în conferinţe de presă şi o face pe curajosul: el ştie că Filat încă nu îşi poate permite luxul de a dezvălui multe lucruri. Or, dacă şi Voronin, şi Filat ar spune tot adevărul, am impresia că în următorul moment ar trebui să li se pună cătuşe pe mâini.
Iată de ce nu sunt convins că, odată cu debarcarea definitivă a comuniştilor, se va face mai multă lumină. Mă tem că, pentru orice forţă politică şi orice lider politic, recunoaşterea adevărului că a participat la organizarea vandalizării celor două clădiri, şi, direct sau indirect, se face vinovat de teroarea instaurată şi de moartea unor tineri ar putea însemna sfârşitul carierei politice.
Apoi, în acest pact al tăcerii dintre comunişti şi cei din AIE, suntem cumva antrenaţi şi noi, societatea. Sau o parte a ei. Noi ce facem cu 7 aprilie „al nostru”? Putem accepta ideea că evenimentele au fost organizate şi de unii, şi de ceilalţi, dar ce facem cu victoria pe care am obţinut-o în această zi, o victorie în urma căreia cauza democraţiei a fost salvată în Moldova? Dacă nu se produceau acele evenimente, astăzi ne mai aflam în regatul unui Voronin din ce în ce mai marasmatic şi mai încremenit în rele.
De unde reiese că, deocamdată, adevărul despre 7 aprilie ne-ar face rău la toţi…
